Home » Locuri de memorie » Smaranda Vultur - "Memoria in criza: Revolutia din 1989 ca fractura temporala si producere de memorie"   

Smaranda Vultur

Memoria în criză

Studiu de caz : Revoluția din 1989 ca fractură temporală și producere de memorie*

1.0.Memoria între un discurs al enigmei și o formă de acțiune

Se știe că momentele istorice percepute ca fiind unele de ruptură antrenează cu ele un travaliu intens și la nivelul reconstrucției memoriale. Mai întâi pentru că evenimentul care e identificat cu această ruptură este în bună parte  produsul unui astfel de travaliu. Discursurile prin care el este asimilat treptat unui eveniment fondator și integrat memoriei colective, remodelează evenimentul în timp[1] ii dau identitate, sens și prestigiu. Nu e nici o îndoială că evenimentele din decembrie 1989, considerate de marea majoritate a timișorenilor drept o Revoluție, au avut, printre alte consecințe, și pe aceea de a cataliza un intens proces de recitire a trecutului și de interpetare și reinterpretare a evenimentului care a schimbat destinul orașului și al României.

Caracterul inaugural al evenimentului e marcat în discursurile memoriale orale prin situarea faptelor pe o axă a timpului care desparte evenimentele din viața individuală și colectivă în funcție de un înainte și un după 1989. El e un fel de cadru de referință al memoriei, care - așa cum am văzut atunci când am discutat despre felul în care cei care au răspuns la ghidul de interviu privesc identitatea orașului Timișoara și a locuitorilor lui -  a devenit și o importantă axă a discursului identitar.

În selecția fragmentelor de interviu pe care o prezentăm în anexa  acestui comentariu ( cf. intra) am ținut cont de posibilitatea de a repera printre răspunsurile la cele 30 de interviuri realizate cu ghid de interviu (deci cu întrebări precise – cf. capitolul asupra surselor folosite) felul în care evenimentul e azi descris, perceput, configurat și felul în care el începe să se identifice cu memoria celor care l-au trăit ca participanți activi, martori sau comentatori ai lui[2].

În jurul evenimentulor în cauză plutesc încă o serie de necunoscute, chiar și pentru cei care” le-au văzut cu proprii lor ochi” și se consideră martori direcți ai celor întâmplate. Numeroasele mărturii scrise,  produse de actori situați pe părți adesea adverse ale baricadei[3] nu au adus nici ele clarificările sperate. Activitatea de producere a memoriei echivalează din aceste cauze cu o adevărată hermeneutică, cu o intensă activitate de interpretare a ceea ce s-a întâmplat.[4] Vreau să spun prin asta că discursurile memoriilor concurente   captează evenimentul și îl relatează sub semnul diverselor pete albe pe care istoria lui recentă le semnalează, concentrându-se pe dezlegarea unor necunoscute sau polemizând implicit ( adesea și explicit) cu alte mărturii posibile sau existente.

Probabil că, în anii sau deceniile ce vor veni, multe dintre enigmele de azi vor fi dezlegate și adevărul va fi probat cu documente sau alte tipuri de surse și mărturii, astfel încât, analize ca cea pe care o schițăm aici are privilegiul de a radiografia o memorie dinamică, aflată în plin proces de producere. Cum vom vedea, lucrurile sunt povestite “la cald”, la o distanță încă redusă de evenimentul fondator, într-o perioadă în care mizele politice care au stat la baza declanșării Revoluției și criza de putere ce i-a urmat, manifestată printr-o aprigă luptă între forțele concurente, au încă efecte vizibile asupra felului în care a evoluat și evoluează România spre democrație. Subliniez că a fost vorba de o luptă și nu de o avansare lină spre o nouă situație. A fost dimpotrivă, un drum cu multe reveniri și conflicte, de-a lungul căruia  raporturile de putere dintre forțele favorabile democrației și cele contrare ei, s-au renegociat periodic și adesea dramatic. 

E vorba deci de un context care stimulează rememorarea și îi dă adesea, prin neta luare de poziție a martorilor o coloratură emoțională, dă în plus discursului martorilor valoarea unui mod de acțiune. Ca orice fel de acțiune, aceea de a depune mărturie, deci de a te constitui în parte a unei memorii colective în curs de producere, implică și o responsabilitate morală față de victimele revoluției și rudele lor și, la modul mai general, față de viitor.

Criza pe care Revoluția a declanșat-o, pentru care hiperproducția memorială post revoluționară e într-o anume măsură un simptom, e și o criză de ordin moral, într-o societate care a trăit mult timp sub tiranie și deci a fost permanent supusă cenzurii și unui pact al minciunii și duplicității. Pe scena memoriei Revoluției se confruntă azi cei care speră să afle adevărul cu cei care au interesul să-l ascundă, cei care cred că îl dețin, cu cei care nu încetează să se îndoiască. În parte, această dispută e generată și de conflictul între ce a fost vizibil pentru fiecare și a fost interpertat în focul evenimentelor într-un anume fel și ceea ce ulterior a căpătat interpretări diferite sau chiar contrare. Exista un miez ambiguu al evenimentelor perceput ca atare încă din timpul derulării lor.

 Analiza pe care o propunem se limitează la cei care au răspuns la ghidul de interviu. Sunt toți intelectuali și o mare parte lideri de opinie. Majoritatea lor se referă la evenimentele din 1989 de la Timișoara  ca la un eveniment inaugural pentru o lume altfel, aflată în contrast cu cea anterioară, în care adevărul, atât cât e el discernabil azi, poate și trebuie să fie spus. Suntem deci în fața unei situații speciale, în care cel care depune mărturie se simte pe sine ca parte a unei acțiuni care ar trebui să clarifice lucrurile și în ultimă instanță chiar să le schimbe. Mai mult decât atât, cercetătorii și martorii implicați de această parte, în dificila negociere  a memoriilor, au trăit și trăiesc acest lucru sub semnul unei anumite urgențe, cu iluzia că,  împreună, chiar ar putea să schimbe sau măcar să sensibilieze lumea în care trăiesc.

 Se înțelege că în această primă parte (1.1) voi încerca să ascult vocile celor care au acceptat să-și exprime opiniile și să facă transparent modul lor de a vedea și a modela evenimentele pentru cei care “nu au văzut” , “nu știu”, “nu au fost aici” și să observ ce e comun și ce desparte aceste mărturii între ele. Voi restrânge observațiile la fragmentele selecționate din interviuri, pentru a semnala unele dintre caracteristicile acestor discursuri ale memoriei, vizibile din felul în care faptele sunt povestite. Voi face acest lucru, după ce am semnalat mai sus acele trăsături comune rezultate din contextul în care memoria se comunică și pe care discursurile memoriei îl remodelează la rândul lor.

Voi aduce în discuție în a doua parte a acestui comentariu alte două aspecte ale travaliului memoriei : (2) inscripționarea memoriei în oraș și comemorările.

 

1.1.  De la o memorie individuală la una exemplară.

Fragmentele de interviu selectate ne arată că tema Revoluției e prezentă în unele cazuri ca mărturie directă a unor participanți sau observatori ai evenimentelor ( e cazul lui I.P. și D.V pentru care trimitem la mărturiile mai extinse publicate în “Orizont”, nr.12 ( 1479), 2005, Anul XVII, p.6- 7 sub titlul Decembrie 1989. Remember și mărturia lui V.M.) În aceste cazuri se poate remarca preocuparea pentru detalii, pentru fixarea memoriei în spațiul orașului, ca și cum, cu cât ar fi mai numeroase referințele de acest fel, mărturia ar căpăta mai multă credibilitate. Spațiul orașului, care include și locurile de memorie post revoluționare ( străzi, piețe, monumente etc.), e investit astfel cu putere de reper, făcându-se apel la o memorie comună a locuitorilor lui. El constituie canavaua pe care memoria se sprijină pentru a căpăta formă, discursul avansând prin tatonări, în logica, menționată mai sus, a unei enigme de dezlegat. Pe de altă parte, discursul mărturie pune în evidență ezitările celui care relatează, atunci când în prim plan trec, ca în cazul lui I.P., starea de confuzie din acele zile, incertitudinile legate de felul în care pot fi interpretate faptele văzute în timpul evenimentelor . Relatările martorilor direcți  urmăresc evenimentele în succesiunea lor cronologică redându-le gradat, în evoluția lor pe zile, descifrând un eveniment anterior prin cele ce i-au urmat ( narațiunea redă avansarea spre un sens posibil în acest fel), subliniind episoadele cheie.

Unul dintre acestea, la care timișorenii țin în mod deosebit e atașat zilei de 20 decembrie, când Timișoara s-a crezut pentru o zi un oraș liber : armata s-a retras de pe străzi,  o parte dintre cei închiși în zilele de 16 și 17 decembrie au fost eliberați la cererea manifestanților și aceștia din urmă au ocupat sediul regional al partidului communist ( azi sediul Prefecturii)                                        

  strigând “Trăiască România Liberă !” și fluturând drapelul tricolor cu gaură în locul stemei, după ce l-au împiedicat pe primul ministru Dăscălescu să  vorbească de la balconul acestui sediu ( simbol al puterii politice).  Tot atunci a fost ocupat și balconul Operei din Timișoara .

     Ambele locuri au devenit  tribune ale unui dialog cu mulțimea, dialog care constituia și pe plan simbolic o breșă în platoșa tăcerii care se instalase după asediul orașului de către militari și până la fraternizarea populației cu armata, care renunțase să mai intervină (nu se știe precis din ordinul cui). Se putea vorbi liber, inclusiv despre morții din zilele anterioare și într-un amestec de teamă ( nu era totuși limpede dacă Ceaușescu mai era la putere; un zvon lansat de la balconul fostului sediu regional de partid spunea că ar zbura cu avionul deasupra orașului în intenția de a fugi din țară și că ar fi luat cu el bunuri de valoare, într-un mod analog cu felul în care, în propaganda comunistă, era descrisă plecarea regelui din țară) și speranță. Orașul a trăit cu anticipație ceea ce se va întâmpla câteva zile mai târziu : adevărata eliberare.

Astfel locurile orașului “s-au umplut” de memoria evenimentelor care au marcat momente cheie ale revoluției timișorene. Episodul din 20 decembrie devenise un fel de vârf al evenimentelor din zilele anterioare când revolta s-a declanșat, s-a coagulat , a fost reprimată și a reînviat. Nu întâmplător se vorbește în legătură cu acel interval pe de o parte  ca de patru zile de infern când parcă eram scoși de pe hartă, puși undeva de-o parte, într-un laborator al unui tip cu porniri infernale ( V.M.) sau de o blocadă, de un asediu și, pe de alta parte, de oraș ca de o vedetă tragică care a rezistat eroic, de o săptămână dramatică ( D.V. 2).

 Cele două dimensiuni ce vor deveni esențiale pentru discursurile și practicile memoriale prin care revoluția e constituită în eveniment și evocată ca atare, cea tragică și cea eroică, sunt prezente de la chiar acest nivel, al relatării faptelor în succesiunea lor cronologică sau logică.Nu întâmplător zilele acelea intră în discuție în interviuri deopotrivă ca răspuns la întrebarea “care au fost cele mai fericite momente din viața orașului?” și la întrebarea “care au fost cele mai nefericite momente?” Această îngemănare de tragic și solemn, de doliu și victorie își punea defintiv amprenta asupra felului în care memoria va remodela evenimentele din Timișoara. Nu ne surprinde astfel faptul că “evenimentele din decembrie 1989 sunt celebrate ( 15 ani mai târziu – n.n.) într-o alternanță de zile commemorative și aniversare prin practici simbolice care fac distincția între zile de doliu și zile de sărbătoare, între moartea violentă și victoriile repurtate atunci de timișoreni, singuri împotriva opresiunii concertate a regimului ceaușist” (Grama 2005, p.314 – 315).

Tot atunci se configurează și ideea unei singularități a orașului, a unei “excepții timișorene”, asociate  exemplarității comportamentului locuitorilor lui din acele zile. Devenit emblematic, acest comportament se constituie, cum era de așteptat, în capital smbolic ( vezi în special

D.V. 2 : demnitatea și mândria de timișorean s-au cimentat atunci într-o manieră extraordinară, dar și M.J.B. : zilele acelea sunt emblematice, atât pentru Timișoara cât și pentru noi, pentru că noi suntem Timișoara, noi recunoaștem ce-a fost înaintea noastră). Cu alte cuvinte, caracterul excepțional al evenimentului, subliniat în mărturii prin numeroase superlative și exclamații ( fantastic, grozav, uluitor, extraordinar , cutremurător, șocant, excepțional, unic) pe care le-am marcat în texte, devine parte a discursului identitar timișorean.

Caracterul de șoc al evenimentelor din acel decembrie 1989 este pus în relief de toate mărturiile și nu e de aceea de mirare că amintirea îl reține ca identic cu  o mare emoție (G.T.), prin care s-a manifestat o solidaritate ieșită din comun. Martorii afirmă că nu au mai văzut nici înainte și nici după Revoluție o astfel de solidaritate, insistând asupra acestui aspect ( cf. și interviul cu I.P.)  Locurile de memorie sunt tocmai cele care mai poartă cu ele încărcătura acestei  emoții colective, cele care evocă o  solidaritate spontană, de tip afectiv mai ales și care vorbesc de această solidaritate ca și când ar fi fost a tuturor locuitorilor orașului, când de fapt a fost doar a unora dintre ei.

 

2.0. Rescrierea locurilor de memorie.

 Printre locurile din oraș care apar resemnificate de acest sentiment perceput ca un adevărat catharsis și ale cărui efecte par încă importante pentru cei care depun mărturie, se află în special Piața Operei, numită azi Piața Victoriei (foto5 si foto6)

.    

Considerat de mulți drept centrul orașului, la concurență cu Piața Unirii (diferențele în opțiuni sunt marcate generațional și etnic), locul și-a sporit prestigiul simbolic prin faptul că aici s-au derulat  momente cheie ale Revoluției și pentru că a rămas atașat în memorie acesteia.

De o parte a pieții e Opera, cu balconul ocupat de revoluționari în 20 decembrie, adevărată tribună la care s-au perindat diferite persoane cu un rol mai mic sau mai mare în evenimente, loc unde s-a coagulat primul centru de putere și de unde s-a citit primul program al Revoluției și al primului partid creat în focul evenimentelor (Frontul Democratic Român). Cei care se opun astăzi refacerii fațadei Operei în stilul pe care i-l dăduseră înainte de  incendiul din 1919 arhitecții austrieci[5] care au conceput planul clădirii, invocă mai ales acest balcon, devenit aproape personaj al Revoluției și reper al unei noi identiăți ( o plăcuță marchează după 1989 locul, ca loc al Revoluției) (foto7).

                                                                   

Interesant e că memoria reține mai puține date despre cei care au vorbit acolo și-și pune mai puține întrebări asupra lor, deși o examinare a listei de nume și a intervențiilor care s-au făcut de la acel balcon, ar mai desluși probabil ceva din misterele Revoluției. Ce se reține mai ales e haloul emoțional al evenimentelor, atmosfera de comuniune în teamă sau curaj ca și în momentele de sublim, cum a fost cel în care toată mulțimea adunată în piață în 22 decembrie, când pe la ora 13 – 13.30 s-a anunțat fuga dictatorului, s-a întors cu fața dinspre balconul Operei spre Catedrala aflată în partea opusă a pieții, îngenunchiind și strigând “Există Dumnezeu!”[6]

  ( foto8)

Intre cei doi poli, unul al puterii terestre și celălat care semnifica puterea divină, mulțimea se simțea parte a unui tot, cam în genul în care vede relația sa cu orașul G.T : sunt ca o cărămidă sau un fir de nisip consolidat într-un ciment al Timișorii.  

Sentimentul acestei unități de destin în curaj ca și în teamă, în deznădejde ca și în  victorie, percepută de unii ca rezultat al unei voințe imanente (“Pronia Cerească” după S.S.), de alții ca o expresie a unei eliberatoare ieșiri din rațional și de identificare anticipatoare  cu starea de eroi ( la D.V. 2)  e prezentat ca un bun câștigat și repede pierdut. Poate de aceea lipsa de consens ce a ieșit la iveală, îndată ce starea aceasta de euforie s-a risipit și oamenii au reintrat în “normal”, a fost atât de greu suportată în lunile și anii următori. A renunța la această iluzie, a unei solidarități spontane și necondiționate, derivate din chiar participarea la Revoluție, a însemnat pentru mulți o renunțare la ceva care făcea deja parte din capitalul identitar al orașului.

De altfel mai mulți martori vorbesc de un decalaj între așteptările de atunci și cursul pe care l-au lucrurile ulterior, fie în sensul că radicalitatea proiectului revoluționar a fost de la început percepută, dar nu s-a putut împlini pentru că nu a fost susținută de ceilalți români, netimișoreni ( V.M.)[7], fie că evoluția ulterioară a luat-o înaintea premiselor ( G.T.). Oricum, memoria Revoluției are nu doar o valoare retrospectivă, ci și una proiectivă. După cum bine observă Sidonia Grama, “timpul comemorării (și aș adăuga eu și pe cel al rememorării ) revoluției din 1989, este un timp al reflexivității critice asupra prezentului, din perspectiva evenimentului fondator  comemorat. În aura exemplară a acestuia presistă o forță proiectivă” ( Grama 2005 : 316).

 

2.1.Piața Operei a continuat să fie locul în care timișorenii s-au reunit și după Revoluție pentru a promova ideile Proclamației de la Timișoara, care avea să definească mai limpede și mai radical proiectul revoluționar. Ea a devenit așadar locul rezistenței față de încetinirile, ezitările sau chair trădările celor care preluaseră deja puterea. Apoi timișorenii au obosit și treptat lucrurile au reintrat aparent în matcă, piața și-a regăsit aspectul obișnuit și a devenit loc al memoriei. În ce fel? O ilustrează foarte bine descrierea pe care o face D.V, studenților străini aflați la Timișoara la mai mult de un deceniu de la evenimente și pe care am reprodus-o în corpusul de texte din anexă ( D.V.1). Dar ea nu a încetat pe parcursul anilor să fie loc al diverselor litigii, de data asta ale memoriei înseși. Voi aminti câteva ce mi se par a fi semnificative pentru felul în ce Revoluția a fost recitită și memoria ei a intrat în competiție cu memorii concurente.

 Inclusă de obicei în traseul turistic al orașului pentru poziția sa centrală, dar și pentru cele două monumente pe care le-am pomenit, Catedrala ortodoxă (foto9) (care adăpostește și un muzeu de icoane și cărți vechi bisericești) și Opera

  

(foto10) (Teatrul), piața include în biografia ei de acum înainte și valori simbolice pe care i le-a atașat revoluția : libertate, unitate, sacrificiu, memento tragic și sublim, victorie. O serie de monumente marchează aceste conotații simbolice puse mai ales sub semnul unei pioșenii creștine și al comemorării funebre. Acestea se află concentrate, nu întâmplător în partea pieții dinspre Catedrală. Monumentul lui Paul Neagu, poartă numele de Crucificare (sau Rugăciune)[8]

(foto24) și la baza lui se depun astăzi coroanele de flori în zilele de doliu ale orașului, atunci când sunt comemorate victimele Revoluției. Monumentul reprezintă o cruce răstrunată, care privită din partea opusă pare mai degrabă că stă suspendată, suportând greutatea întregului monument, planul înclinat fiind cel al unei forțe de rezistență care se opune prăvălirii. Monumentul a fost obiectul unor litigii la care au participat și unii dintre revoluționari care au privit monumental cu reticență și ostilitate, văzând în înclinarea crucii un semn satanic. Dezbaterile au fost aprige și puțin a lipsit ca să nu se ajungă la retragerea monumentului. Negocierile s-au purtat atât legat de semnificațiile operei prin raport cu evenimentele, cât și legat de valoarea estetică a monumentului. Pentru cei care nu au participat la evenimente, caracterul estetic primează, atunci când iau în discuție monumentele ridicate în amintirea celor întâmplate în Revoluție la Timișoara ( cf. mărturia lui S.S. sau L.S.)

Unul dintre episoadele cele mai invocate atunci când se vorbește de morții Revoluției este cel al uciderii pe treptele Catedralei a unor copii adolescenți care se refugiaseră acolo. Se insistă adesea că a fost vorba de copii, pentru că episodul e asociat cu un fel de “ucidere a pruncilor”. Lumânările aprinse pe trepte au evocat adesea acest episod la diferitele aniversări și comemorări, o fotografie luată de la mare distanță a imortalizat momentul dinaintea ordinului de tragere[9], un cunoscut poet timișorean, Șerban Foarță,  a lansat un set de cărți poștale cu imaginea pictată a treptelor Catedralei pline de lumânări arzând. La intrarea în Catedrală, o inscripție comemorativă evocă numele unui foarte tânăr “martir” (foto25). Chiar numele de martir dat victimelor, plasează moartea celor împușcați sub semnul martirajului creștin. Cu cât un episod e mai mult reliefat de practicile memoriale care îi succed[10], cu atât semnificațiile lui se îmbogățesc și polivalența lui simbolică e în expansiune.

 

 2.2. Se poate vedea acest lucru și din felul în care sunt repartizate în spațiul orașului și sunt investite cu semnificație monumentele amplasate de Asociația “Memorialul Revoluției 16 -22 Decembrie 1989” cu sprijinul artiștilor care au donat lucrările, al Primăriei și al unor asociații sau persoane care au făcut donații pentru turnarea și instalarea lucrărilor. Din capul locului suntem avertizați prin cataloagele pe care Asociația Memorialul Revoluției le-a publicat[11] că “lucrările cu caracter monumental marchează importante locuri unde au avut loc cele mai sângeroase represiuni din decembrie 1989”. Ele reconstituie așadar un fel de hartă a locurilor în care au fost uciși oameni sau au avut loc confruntări violente între manifestanți și armată.

 Tema luptei între bine și rău, cea a corpului suferind, a durerii celor care și-au pierdut pe cineva apropiat din familie, sunt modelate pe tiparele reprezentărilor specifice unui cadru religios creștin ( “Sf. Gheorghe”  de Silvia Radu[12] (foto11), “Pietà” lui Peter Jecza[13] (foto15), “Biserica plângătoare” a lui Marian Zidaru[14]).                                                                            

                                   

Uneori modelele religioase sunt reinterpretate, cum e cazul lui Peter Jecza, în a cărui Pietà rolurile dintre bărbat și femeie sunt inversate. Se face prin aceasta o referință la un fapt și context concret - moartea în apropierea locului unde e amplasată lucrarea ( în fața fostelor Băi Neptun)  a Leontinei Bânciu una dintre victimele femei ale Revoluției[15] - dar e vorba și de o punere în prim plan a sacrificiului femeii, pentru că aici cea sacrificată este Fecioara Maria și ea e cea care preia asupra ei suferința cristică. E de asemenea un subtil mod de a elogia cuplul atins de suferință și de a vedea în el o reproducere a relațiilor filiale ( aluzie și la tinerețea victimei)[16]

Alte monumente sunt trimiteri la un cadru simbolic mai larg, cum ar fi “Deschidere” a lui Ingo Glaas, pe care o remarcă în interviul său V.M. El plasează evenimentul Revoluției într-un cadru mai larg de evenimente care au dus la căderea comunismului, iar ideea de a lăsa timpul să lucreze asupra materialului din care sunt făcute cele două plăci monumentale e și o aluzie la chiar felul în care timpul remodelează materia memoriei. O  o analiză interesantă și complexă a monumentului a făcut Sidonia Grama[17] care a avut ocazia să asculte și propunerile de interpretare ale artistului însuși într-un film vizionat la “Memorialul Revoluției” la comemorările din 2005 și să îl intervieveze pe inițiatorul instalării monumentelor Revoluției în oraș, Traian Orban. Tot ea observă că în timpul comemorărilor, ritualitatea funerară   are rolul de a institui noi raporturi ale celor vii cu morții, “plasând locul morților revoluției în continuitatea istorică a eroilor neamului, pe diverse filiații cu aceștia, eroi, eroi martiri”[18]. Se poate remarca o pendulare a semnificațiilor între o sacralizare a evenimentului în procesul de rememorare și înserierea lui într-o istorie sacralizată, așa cum e cel mai adesea istoria națională.

Dacă examinăm care erau monumentele preferențiale ale epocii  ceaușiste[19], putem observa o netă dominare a acelora care fac referință la  istoria națională, în care noțiunea de erou e asociată pe de o parte unui trecut îndepărtat ( de la Decebal, regele Dacilor și până la suita de voievozi în care Ceaușescu vede întruchipat un ideal național pe care el pretinde a-l continua), pe de altă parte a unui reprezentant anonim al luptătorilor sacrificați, cum e și cazul monumentului din Parcul Central din Timișoara al “Ostașului român eliberator” operă a sculptorului Ion Vlad, despre care vom vorbi mai jos (foto12 si foto13).

               

Ceea ce le unește e perspectiva comună, a “ anilor de luptă și jertfă” pe care titlul volumului amintit în notă o menționează în 1983, dar și învățătura subdiacentă, adică ideologia ce îi e subsumată și  pe care o putem vedea explicitată de citatul lui Nicolae Ceaușescu ( pe atunci cvasi obligatoriu) de  pe prima pagină a cărții : “ Monumentele și locurile istorice (…) aduc mărturie faptului că poporul român nu și-a plecat niciodată capul sub jugul asupririi străine, nu a considerat nici un preț prea mare pentru a­-și apăra libertatea și demnitatea”.

Derivă de aici o stânjenitoare vecinătate pentru acele discursuri ale memoriei Revoluției care vrând nevrând fac apel la această memorie generică, atunci când încercând să pună în legătură o memorie conjuncturală cu una exemplară, recurg la mitul eroului și la ethosul eroic. O parte dintre monumentele Revoluției fac referință explicită la  acest mit, fie că vorbesc de “martir” ( cf. lucrarea lui Victor Gaga, “Fântăna martirilor”), fie că îl evocă metonimic pe acesta (monumente care poartă nume ca “Eroica”, “Clopotul libertății” al lui Stefan Călărășanu (foto14),


“Invingătorul” lui Constantin Popovici).

Unii artiști au încercat să evite asocierea tocmai din pricină că ea devenise un loc comun al comunismului ceaușist, depășind cadrul convențional exemplar prin marcarea relației cu cel conjunctural, specific evenimentului timișorean, așa cum îl reține memoria.

 Deși Peter Jecza și-a numit lucrarea, așa cum e scris pe soclu :“In memoriam decembrie 1989”[20] în albumele oficiale el a fost rebotezat “Martirii”. Monumentul are aspect funerar și funcțiile comemorative ale acestuia, dar în blocul masiv de bronz se pot vedea corpurile stivuite ale celor uciși ( sunt unii martori care afirmă a fi văzut astfel de macabre stivuiri), în poziția în care sunt așezați de obicei în sicriu, ei alcătuind un singur corp statuar, așa cum au avut și un destin comun. Există o anume dinamică a acestui ansamblu alcătuit din corpuri, iar scaunele din jur, simple pietre funerare,instalate de artist, poartă pe ele datele celor cinci zile ale intervalului în care timișorenii au fost singuri în Revoluție ( cf. și interviul lui V.M.), probabil trimiteri la un timp rămas suspendat în propria-i istorie, un fel de acoladă a timpului. Sunt posibile și anumite referințe la Masa Tăcerii din ansamblul de la Târgu Jiu al sculptorului Constantin Brâncuși, care mai include Poarta sărutului și Coloana Infinitului, ansamblu dedicat și el comemorării unor eroi ( eroii căzuți în timpul Primului Război Mondial).

Un caz interesant pentru discuția noastră îl reprezintă și “Omul Țintă” al lui Bela Szakats[21] (foto16).

Așa cum am sugerat deja, monumentele ca și plăcile comemorative îl interpelează pe privitor, fie că e vorba de simplul trecător, fie că e vorba de un privitor avizat, care e tentat să evalueze atât estetic monumentul, cât și să îl interpreteze în funcție de un context sau altul. E vorba de așa- numitele cadre ale memoriei, cum le numește Halbwachs[22], în funcție de care se reconstruiesc semnificații sociale mai largi, necesare comunicării memoriei și transformării ei într-un bun împărtășit în comun.  

Una dintre artistele plastice timișorene, Lia Popescu, reproduce desenul monumentului pe cartea album pe care o consacră arhitecturii orașului( cum e singurul monument reprodus presupunem că îi acordă o valoare simbolică pentru oraș)  și îi adaugă un comentariu în care face un apel la memoria timișorenilor, sugerând că oricare dintre noi, locuitori ai orașului,  am fost  “Oameni Posibil – Țintă”[23] în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Ea vede în acest monument o formă de a rezona cu memoria locului ( în care a fost atins de glonț un  erou al Revoluției), cu speranțele legate de “lumea preînchipuită de noi{ atunci când am fost- spune ea -  “inconștienți, frumoși și uniți”), care a suferit o “desfigurare” în perioada ce a urmat ( “clipe lungi, desfigurate, slute”), ca un fel de nouă amenințare ( “hidoșenia” a cărei țintă am putea deveni oricare dintre noi). De aici și încheierea oarecum patetică a comentariului ei :” Mă rog ca Omul- Țintă să rămână de bronz !” Corpului chircit în cădere, înălțând un strigăt abstract spre un cer de la care parcă așteaptă  un semn,  i se pot asocia la fel de bine valori cristice, ca și unele foarte concrete. După cum arată comentariul Sidoniei Grama asupra felului în care statuia este integrată ceremonialului de comemorare a morților Revoluției, “materialitatea monumentului des- pietrifică memoria și face palapabile amintirile”[24], astfel încât mama eroului ucis în acel loc, Remus, raportează monumentul la detalii concrete legate de uciderea fiului său : “Tot așa îndoit [ a fost și el] că o trebuit să-l ridicăm de genunchi, că n-a încăput în sicriu că el o fost mare, un metru nouăzeci și opt[…]; “exact așa era cu mâinile. Am spus, o fost și pe piept tot ars cu țâgări… ș-o bătut joc de ei, într-un hal fără de hal….”[25].

 

 Disparitatea memoriilor

 

2.3. Paralel și oarecum în conflict cu acestă memorie tragică sau solemnă funcționează o alta de tip desacralizant, care plasează semnificațiile monumentului într-un profan de tip conjunctural sau ludic. Astfel știu de la studenții mei, că  o parte dintre tinerii din oraș ( 20 – 25 de ani) îl numesc pe Omul Țintă, “Portarul” ( cel din jocurile sportive ), datorită poziției în care stă. Un actor de la Teatrul Maghiar mi-a spus că statuia e un loc de întâlnire denumit printre colegii lui “La Emil” prin aluzie la un mașinist de la teatru care arată slab și suferind. E și aceasta o formă de apropriere, chiar dacă pare puțin cinică. Văd în ea mai puțin o formă de profanare a memoriei Revoluției, așa cum poate ar fi înclinată să considere memoria cu care se află în concurență, cât o formă de reacție la practica în sine a monumentului ca loc al unei memorii pietrificate, ce ia ca punct de plecare un consens bazat pe apelul la o memorie colectivă fără fisură. E poate și o reacție față de sensul gata instituit, în care generațiile mai tinere văd și o formă de putere. Ca reacție la acapararea spațiului public de către o memorie oarecum oficială sau pe cale de a deveni astfel și derutați sau intrigați de vacarmul vocilor contradictorii care se confruntă în momentele aniversare ale lui 1989 a apărut de pildă, chiar la ultima comemorare a evenimentelor din decembrie  1989, un sticker care a fost lipit pe câte un zid, pe o bicicletă, pe o tanchetă expusă într-un loc public și alte locuri neconsacrate prin nimic ca spații de rememorare. E vorba de o mână arătând semnul victoriei sub care e scris cuvântul Respect[26].  O atenționare, o formă de protest și de contracarare a  bruiajului comunicațional ce se declanșează în momentele aniversare ale lui 1989, când printr-un soi de inflație mediatică e împiedicat deopotrivă actul de reculegere și comemorare a victimelor, ca și  cel de celebrare a victoriei. Pe parcursul evenimentelor, semnul respectiv ( cele două degete deschise în V  ) a funcționat ca un fel de parolă între cei care se bucurau de victorie. Stickerul comemorativ, ca semn al unei arte efemere, perisabile, face aluzie poate și la efemeritatea acelei bucurii spontane. Consultarea site-ului pe care acest semn a fost propus ca formă de rememorare merită făcută, pentru că el  apare pe un blog, într-un spațiu de comunicare pe internet, un spațiu  în care interlocutorii, de obicei tineri, sunt anonimi ( se identifică prin porecle, parole, imagini de tipul logo – urilor) și urmăresc, în afară de aspectul nonconvențional al tipului de reacție publică pe care îl adoptă și “viața” pe care imaginile produse de ei, ca parte a unui dialog posibil cu societatea, o capătă prin diverse tipuri de contextualizări.

O analiză a inserției memoriei în spațiul orașului trebuie să includă și astfel de practici non convenționale, ca și pe toate acelea care însemană “manifestări ale libertății, revendicări ale autonomiei, construirea a ceea ce e colectiv și apărarea a ceea ce este privat, în marginea ierarhiilor sociale recunoscute”[27] pentru că în la nivel simbolic orașul se constituie și se produce  ca o tensiune între un oraș real și unul imaginar.[28]

Pe de altă parte, așa cum subliniază Pierre Nora[29] arată în studiul consacrat “locurilor de memorie” monumentele sugerează un tip de solidaritate a memoriei care nu există în realitate. El chiar avansează ideea că apariția locurilor de memorie e legată de dispariția memoriei faptului pe care vrea să îl consacre, că un astfel de loc semnalează mai degrabă o formă de uitare.

Există în realitate memorii în conflict sau memorii în concurență, care încearcă să-și construiască propriul spațiu de comunicare. E destul să urmărim “bătălia” tăcută a plăcilor comemorative instalate în oraș după 1989 de diferite persoane private, asociații sau instituții, dar mai ales de partidele politice și organizațiile neguvernamentale cu caracter etnic, care își revendică o personalitate[30], un loc[31] sau chiar un eveniment. Astfel, chiar în ce privește Revoluția, există dezacorduri asupra datei la care ea a început. În memoria evenimentului s-a oficializat oarecum data de 16 Decembrie, când au avut loc primele confruntări violente între manifestanții adunați în Piața Maria și forțele de ordine ale autorității comuniste. Piața respectivă e plasată în imediata vecinătate a bisericii  și locuinței  preotului reformat maghiar Laszlo Tökes, în apărarea căruia ( urma să fie mutat din localitate ca o consecință a unei acțiuni a securității- poliția politică a regimului comunsit - care a încercat să îl ridice de la domiciliu) pe data de 15 Decembrie s-au adunat în fața bisericii reformate, credincioși reformați cu lumânări în mână, care au manifestat tăcut.Acesta a fost un fel de semnal al evenimentelor și în jurul acestui nucleu de protest s-a coagulat ideea de revoltă, de protest public. Ca urmare U.D.M.R. a instalat pe clădire o plăcuță pe care stă scris : “ De aici a pornit revoluția ce a abolit dictatura “  (foto17, foto18, foto19). Sub text e indicată ziua de 15 XII 1989. Semnificativ mi se pare și faptul că o parte dintre cei intervievați oscilează între a fixa data de începere a Revoluției în 15 sau 16 Decembrie.

                                 

                                                             

Chiar și comemorarea analizată de Sidonia Grama, pe care am invocat-o de mai multe ori în această discuție, pentru că ne oferea un document valid legat de felul în care o memorie în reconstrucție își include propriul comentariu, ne arată că, în cazul analizat e vorba de un segment al populației orașului limitat la victimele Revoluției și aparținătorii lor, la revoluționari, la cei implicați într-un fel sau altul direct în evenimente. Chiar dacă se încearcă o surprindere a practicilor memoriale în diversitatea lor și se folosesc forme diferite de explorare a memoriei evenimentului ( vizionări de filme, interviuri de istorie orală, observație participativă), analiza se concentrează asupra unui filon important, central al comemorării evenimentului, lăsând în umbră altele. Probabil însă, că pentru a studia memoria în devenirea ei, mai atunci când e vorba de un eveniment recent, e și singura cale posibilă. Cu atât mai mult cu cât, așa cum am remarcat mai sus, trăim un moment în care memoria însăși e în criză. Poate că, fenomene ca cele de Street Art  pe care le-am semnalat mai sus, ne indică o  criză  a practicilor memoriale înseși și a formelor consacrate de fixare a memoriei în spațiu. Sau poate că avem de a face cu developarea a ceea ce e cel mai adesea memoria : un proces de negociere a sensurilor care își creează propriul ei spațiu.

 

“Capcanele” sau “uitările” memoriei

 

 3.0. De aceea aș relativiza felul în care am pornit discuția.  Radiografierea reconstruirii memoriei Revoluției prin referința la unul dintre spațiile centrale ale orașului din cartierul Cetate - Piața Operei - este, în ciuda investirii locului respectiv cu intense valențe identitare, inevitabil incompletă. Există o rețea a piețelor  care constituie un fel de ax central al orașului și care sunt marcate de acum înainte de memoria Revoluției : Piața Maria, Piața Victoriei ( a Operei)[32], Piața Libertății (foto20). Ele au acumulat în timp valențe memoriale diverse, reprezintă locuri marcate în multiple feluri, rezultat al unei istorii stratificate, citite adesea diferit de comunitățile sau generațiile care au conviețuit în oraș și rememorate în consecință diferit. Am putea spune chiar  că memoria e o formă prin care conflicte latente ale unor astfel de lecturi își află o fericită formă de eliberare și transgresare în sfera simbolicității.[33]

Studind istoria recentă a orașului și memoria pe care aceasta o produce, nu putem ignora productivitatea memoriei mai îndepărtate și recitirea acesteia pe fondul rupturii produse de evenimentele din 1989. Nu ne vom mira astfel că monumentele înseși sunt supuse unei relecturi.

 Un caz de semnalat îl reprezintă monumentul din Parcul Central[34] ( fost Parcul Scudier până în 1918, apoi Parcul Stalin până în anul 1955) identificat în volumul din 1983 ( siglat de noi M.A.)[35] sub numele de “Monumentul ostașului român” sau “Monumentul Victoriei” ( nu știm exact a căreia dintre ele, probabil cea a războiului antifascist), iar în albumul din 2002 ca “Ostașul român eliberator”[36]. Aflăm din același volum că monumentul e opera sculptorului Ion Vlad  și că a fost dezvelit în anul 1962, la 30 Decembrie. Data inaugurării evocă aniversarea a unui sfert de secol de la instaurarea în anul 1947 a  Republicii Populare Române ( ca urmare a abdicării forțate a Regelui Mihai I și a exilului ce i-a urmat, împreună cu întreaga familie aflată în țara controlată deja, la acea dată, de partidul comunist). Ca loc de comemorărilor, monumentul a devenit  în anii comunsimului loc de festivități pionierești, depuneri de coroane și discursuri oficiale prilejuite de Ziua Armatei, aniversată la 25 octombrie. Ziua respectivă e sărbătorită și azi, după un ritual ușor modificat. Două schimbări, marchează însă monumentul : ștergerea  semnăturii sculptorului, ca un mod de a sancționa plecarea sa din țară ( act asimilat în perioada respectivă unei forme de trădare) și un adaos post revoluționar la textul care a fost inscripționat pe piedestalul monumentului. Textul inițial suna astfel : “Glorie ostașilor români, moștenitori ai tradițiilor  eroice străbune, care au luptat cu eroism împotriva fascismului, pentru libertatea și indepedența patriei” A fost suficient să se adauge înainte de “fascismului” sintagma “bolșevismului și fascismului” pentru ca monumentul să poată fi reciclat și să stea alături de alte monumente care evocă o “memorie eroică” a orașului, inclusiv cele consacrate victimelor Revoluției. De altfel, astfel de monumente se pot vedea în multe orașe ale României (și nu numai ) uneori fiind vorba de o reciclare a unor monumente dedicate “ostașului sovietic eliberator” ( cu care seamănă adesea până la confundare), deși trecerea acestuia prin oraș e marcată de amintiri nu tocmai demne de o evocare glorioasă, așa cum subliniază numeroase interviuri cu istorii de viață ale timișorenilor.

            Situații de acest fel, care ar fi de discutat inclusiv din perspectiva unei etici a memoriei, aduc cu ele inedite, dacă nu stranii alăturări, cum sunt și cele semnalate de Sidonia Grama. Ea observă că spațiul consacrat victimelor Revoluției din Cimitirul Eroilor din Timișoara se află în proximitatea  monumentului Eroului Sovietic, fapt care, după autoare “exprimă implicit, potențialul de coabitare în spațiul simbolic a unor semnificații contradictorii”.[37]

De altfel, tot ea remarcă faptul că “memoria colectivă a timișorenilor prezervă și cultivă similitudinea de destin istoric” între luptătorii din rezistența anticomunistă executați sumar la pădurea Verde și îngropați acolo și morții de pe străzile Timișoarei, ale căror trupuri au fost făcute să dispară[38].

E vorba în amble cazuri de tendința de înseriere a memoriei, de modelarea ei după cadre preexistente, menite a face ușor recognoscibile anumite simboluri, asociabile unor semnificații dinainte cunoscute. Dar e, aș sublinia, și o nefericită nivelare sau ecranare a evenimentelor în specificitatea lor, o ștergere a sensului lor real și în cele din urmă o formă de uitare, dacă nu, mai grav, cum se mai întâmplă uneori, una de manipulare.

 

*Articol in curs de publicare in volumul "Timisoara lor, Timisoara noastra", Editura Brumar

Bibliografie selectivă

Bronislaw Baczko, Les imaginaires sociaux, Ed. Payot, coll. "Critique de la Politique", Paris, 1993.

Joël Candau,  Anthropologie de la mémoire, PUF, Paris, 1996.

Ruxandra Cesereanu, Revoluția din Decembrie 1989. Iași, Polirom, 2005.

Sidonia Grama, Între spații ale amintirii și locuri ale memoriei. Comemorarea a 15 ani de la revoluție în Timișoara în “Caiete de Antropologie Istorică”, anul IV, nr. 1 ( 7), ianuarie – iunie 2005. Editura Accent, Cluj- Napoca.

Maurice Halbwachs  Les cadres sociaux de la mémoire, Paris Albin Michel, 1994 (I-ere ed.1925). Postface de Gérard Namer.

Reinhart  Koselleck, L’expérience de l’historie, Gallimard, Seuil, 1997                                                                                                                                                                    

Pierre Nora, Entre mémoire et historie. La problématique des lieux in Les lieux de mémoire, tome 1 La République, Paris, 1984, p. XVII – XLII

Pierre Nora,  L’ère de la commémoration et la problématique des lieux in Les lieux de mémoire, III, Les Frances, troisième partie, tome 1, 1992, p. 977- 1012.

Andrei Pippidi  Despre statui și morminte. Pentru o teorie a istoriei simbolice. Polirom, Iași, 2000.

Paul Ricoeur, 2001, Memorie, istorie, uitare, Timișoara, Amarcord, 2001( sau La mémoire, l’histoire, l’oubli, Paris, Seuil, 2000).

Katherine Verdery : The Political Lives of the Dead Bodies : reburial and postsocialist change, New York : Columbia University Press, 1999 ( trad.rom.

Smaranda Vultur, Antonia Komlosi, 2001 Memorie și diversitate culturală, Timișoara 1900 – 1945 / Mémoire et diversité culturelle, Timișoara 1900 – 1945, Polirom, Iași.


[1] L’événement en perspective ( sous la direction de Jean – Luc Petit) Paris, Ed. EHESS, 1991.

[2] De fapt aceste trei instanțe sunt adesea reunite într-o singură persoană.

[3] Cf. bilanțul făcut de Ruxandra Cesereanu, Revoluția din Decembrie 1989 Iași, Polirom 2005, bilanț care ține cont de memoria Revoluției la nivelul întregii țări. Felul în care sunt tratate evenimentele de la Timișoara în cuprinsul acestei lucrări ar merita confruntat cu memoria timișorenilor, în măsura în care sursele orale sau scrise o permit.

[4] Sidonia Grama vede în “semnul de întrebare cusut pe gaura din steagul așternut pe treptele bisericii neterminate a  Martirilor” în timpul comemorărilor din 2005, “căutarea incertă a unui sens” ( Grama 2005 : 321), dar chiar gaura din steag marchează un gol de semnificație, un sens anulat ( cel al stemei cusute altădată pe steag) care se cere interpretat.

[5] Arhitecții sunt Fellner și Hellner, 1872 – 1875 pentru vechea clădire și Duiliu Marcu, 1934 pentru fațada de azi. Cf. Lia Popescu înSemnul locului. Timișoara. Cosmopolitan Art 2005, p.38 – 39.

[6] La fel ca în alte puncte ale comentariului intrervine aici memoria proprie, adică intervenția mea în calitate de martor.

[7] In realitate lucrurile s-au petrecut identic și cu o partea timișorenilor, care odată treziți din euforia victoriei nu au mai fost pe acceași parte a baricadei, mânați de interese diverse ideologice sau politice, economice sau de alt tip.

[8] Timișoara. Monumente de artă plastică, 2002.Volum editat de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național a Județului Timiș, Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Primăria Orașului Timișoara, p.41 și coperta a doua. Va fi menționat în continuare  cu sigla T.M.A.

[9] Cf. mărturia lui I.P. din revista “ Orizont”

[10] Cf. și Sidonia Grama, studiul citat, p. 327 pentru practicile comemorative legate de acest episod.

[11] Decembrie ’89. Monumentele Martirilor Timișoarei. Broșură realizată cu sprijinul Inspectoratului  pentru Cultură. Fotograf Arh. Mihai Botescu

[12] T.M.A. p.40., cf și Grama (2005 : 326)

[13] T.M.A. p.41.,cf. și Grama (2005 : 325)

[14] T.M.A. p.39.

[15] Ea face parte  drintre manifestanții uciși în după masa de 17 decembrie în apropierea parcului Decebal. Avea atunci 27 de ani, era mamă a trei copii și era însoțită în momentul împușcării de soțul ei. A făcut parte din lotul celor transportați de la morga Spitalului Județean la crematoriul din București.

[16] Deși așa cum s-a constatat victimele au fost de toate vârstele, tinerețea lor e unul din toposurile memoriei Revoluției, în legătură cu ideea de sacrificiu.

[17] Grama 2005 : 325. Ea interpretează  fanta din metal ( oțel) ca o trimitere la ridicarea Cortinei de Fier,  ca semn al deschiderii existențiale la care au contribuit cei care au oprit tancurile etc.

[18] Idem, p.322.

[19] Col.dr. Florian Tucă, Mircea Cociu, Monumente ale anilor de luptă și jertfă, București, Editura Militară, 1983. Vom folosi pentru a cita acest volum sigla M.A.

[20] T.M.A. p.40.

[21] T.M.A, p.38 – 39.

[22] Maurice Halbwachs Les cadres sociaux de la mémoire, Paris Albin Michel, 1994 (I-ere ed.1925). Postface de Gérard Namer.

[23] Lia Popescu, înSemnul locului.Timișoara. Timișoara, Cosmopolitan Art, 2005.

[24] Sidonia Grama, studiul citat, p.324. Cf. și p.323.

[25] Idem.

[26] A se vedea   anexa de imagini și repectiv  site-ul : http://www.2020.ro/respect  precum și http://bukresh.blogsot.com  și http://daaraduai.blogsot.com

[27] Marcel Roncayolo, La ville et ses territories, Paris, Gallimard, 1990, p.179.

[28] Id. P. 178.

[29] Pierre Nora,  Entre mémoire et historie. La problématique des lieux in Les lieux de mémoire, tome 1 La République, Paris, 1984,  p. XVII – XLII.

[30] Cazul cel mai interesant l-ar reprezenta poetul romantic român Mihai Eminescu, asimilat  imaginii  “poetului național” prin excelență și transformat în instrument al celor mai diverse țeluri ( cf. plăcuța comemorativă instalată în Piața Primăriei Vechi sau Piața Libertății instalată de Societatea literar – artistică  “Sorin Titel” din Banat – un alt scriitor apropriat de aceeași asociație, sub umbrela căreia se manifestă de fapt partidul ultranaționalist România Mare.

[31] Aș sugera aici o analiză a plăcuțelor instalate pe și în interiorul clădirii actualului Liceu Nikolaus Lenau.

[32] Aici se află și renumitul Corso timișorean, adevărată scenă socială până prin anii 1960, există o memorie a locului ca loc comercial, o memorie a clădirilor și a utilizării lor, un spațiu de întâlnire, de comemorări. Satuia cu Lupoaica Capitolină adusă de la Roma în 1926 și plasată în chiar centrul pieții, a fost obiectul unor revenidcări politice care la un moment dat au dus la scoaterea ( cum se vede într-o imagine din anii ’50) și apoi, mai târziu, la reinstalarea ei (foto21 si foto22)). După 1989 a fost dezvelit și un bust al Regelui Ferdinand I (foto23), amintind de faptul că pe locul acesta se afla cândva un bulevard care îi purta numele și semnalând decenzurarea memoriei privitoare la istoria monarhiei în România ( cf. Paul Răzvan, Nostalgii timișorene –album despre orașul de altădată – Timișoara, Editura “ Almanahul Banatului”, 2005o. A fost recuperată și o memorie locală, puternic reprimată în anii dicataturii ceaușiste care vedea în personalitățile de orice fel, o concurență la cultul personalității sale.

[33] Aș aminti aici studiul introductiv la albumul Scene de viață . Memorie și diversitate culturală/ Scènes de vie. Mémoire et diversité culturelle, Timșoara 1900 - 1945 “( ed. Smaranda Vultur și Antonia Komlosi) semant de Ileana Pintilie sub titlul “Timișoara – comunități etnice și locuri privilegiate ale memoriei”.

[34] Parcul e situat în imediata proximitate a Pieței Operei ( azi Piața Victoriei), iar locul pe care a fost instalat monumentul de care vorbim în 1962, are și el o istorie. “Mica istorie a orașului” din anul 1937, a lui Nic Ivan (Timișoara, Ed. Fruncea, ediția a IIa) consemnează (pag. 57 ) că lui Antoniu Scudier, comandant militar al Timișoarei pe la 1875 - și se pare și edil important al orașului, el fiind și cel care a amenajat parcul pe terenul unui fost câmp de exerciții militare – i s-a ridicat la 1881 “o statuie de fontă bronzată”  pe care “ vandalii au răsturant-o de pe soclul ei din parcul Scudier în timpul revoluției din 1918”. La momentul scrierii acestor rânduri, adică în 1937, statuia spartă era la muzeu, iar în parc “ nu mai era decât un soclu pe care s-a așezat un orologiu. Cf. și analiza Ilenei Pintilie în studiul citat, p. 19.

[35] M.A. p. 367 – 368. Cf. nota 19.

[36] T.M.A., p. 17.

[37] Sidonia Grama, studiul citat, p. 320 – 321.

[38] Idem. p.322.

 

 


 

Categorii de surse memoriale