Home » Studii si eseuri » Adriana Babeti - "Literatura - o interfata a culturii urbane a memoriei. Studiu de caz: Timisoara"   

Adriana Babeți

Literatura – o interfață a culturii urbane a memoriei. Studiu de caz: Timișoara

 

I. PRELIMINARII. ETAPELE CERCETĂRII
 

Considerăm oportun ca, în preambulul studiului nostru, să prezentăm succint etapele și implicit concluziile care au condus la identificarea și selectarea surselor literare abordate ca practică memorială în contextul multi- și interculturalității Timișoarei. Precizăm că, datorită diversității și anvergurii materialului-sursă redactat majoritar în patru limbi – română, germană, maghiară și sârbă – însumând 197 volume (deci aproximativ 40.000 de pagini), la care se adaugă cele 13 arhive, cu peste 800 de pagini, cercetarea noastră a avut, pe unele din segmentele sale, un caracter de echipă. Au participat astfel la identificarea textelor, după cum urmează: pentru textele redactate în limba română: prof. dr. Adriana Babeți, prof. dr. Cornel Ungureanu, lect. dr. Gabriela Glăvan, drd. Daciana Branea, Alina Radu; pentru textele scrise în germană: drd. Simina Birăescu-Melwisch, drd. Patricia Dumescu; pentru textele maghiare: lect. dr. Imre Balázs, János Szekernyés, Aranka Bugyi; pentru textele autorilor sârbi: Ioan Peianov.

Au fost în prealabil identificate următoarele patru categorii de probleme, tot atâtea linii paralele de cercetare pregătitoare:
A.     precizări conceptuale și metodologice;

B.     configurarea identității urbane a Timișoarei în evoluția sa istorică; reconstituirea principalelor etape ale dezvoltării sale, cu precădere în secolul XX;

C.     delimitarea specificității multi- și interculturale a Timișoarei în cele patru etape istorice cuprinse între 1900-2007, cu o insistență aparte asupra culturii scrise de tip literar și a instituțiilor care susțin acest tip de practică memorială;

D.     identificarea, descrierea succintă și sistematizarea textelor literare cu funcție de recuperare memorială a Timișoarei.
 

A. În această primă etapă, conceptele fundamentale ale cercetării (memorie, practică memorială, cultură urbană, identitate culturală, multi- și interculturalitate, literatură confesivă etc.) au subîntins o arie problematică și o bibliografie nu doar vaste în sine, ci și plasate într-un amplu câmp interdisciplinar (antropologie culturală, istorie, sociologie, psiho-sociologie, teorie literară, istoriografie literară). Am avut în vedere și o bibliografie suplimentară, solicitată de specificul cercetării noastre asupra textelor de factură literară care conservă memoria citadină. (Assunto R. 1988, Bhabha H. 1990, De Certeau, M., Giard L., Mayol P., 1990, Eco U. 1997, Hammon P.1981, Simay P.(ed.) 2005, Ricoeur, P. 1991, Stierle, K. 2001, Wirth-Nesher, H. 1996, Westwood S., Williams J. (ed.) 1997).

 Aceste din urmă repere bibliografice au făcut obiectul unor dezbateri teoretice în cadrul micro-colectivului nostru, referitoare la specificul discursiv al textelor în proză pe care urma să le identificăm, cu precizarea câtorva probleme de fond: memorie veritativă/imaginar al memoriei în cazul textelor literare, text memorial asumat ca atare (confesivitate)/text memorial „oblic”, frontierele și specificitățile literaturii subiective selectate pentru proiect (jurnale, memorii, romane/ nuvele/ povestiri/ schițe autobiografice, corespondență, reportaje literare), strategiile discursive ale autoficțiunii, relația roman/spirit citadin, „figurile” orașului într-un text literar: toposuri, țesut social, imaginar cultural etc., modalități narative, descriptive, analitice de tematizare a citadinului (de la tradiția realistă la inovativitatea postmodernă) etc.

 

B.-C. Etapele B. și C. au presupus parcurgerea selectivă a unui vast material bibliografic de factură istorică, destinat să fixeze reperele traseului Timișoarei și Banatului pe o durată de aproape un mileniu. Am selectat astfel cele mai reprezentative monografii cu caracter general, insistând asupra capitolelor de istorie culturală consacrate secolului XX. Selectarea textelor literare în vederea studiului din etapele ulterioare ale proiectului nu ar fi avut coerență și sens în absența unui asemenea demers de tip istoric, deoarece diferitele etape sau momente din istoria orașului sunt tematizate, în forme discursive specifice, în întreg corpusul de proze avut în vedere. După cum, doar un asemenea tip de documentare interdisciplinară prealabilă a putut garanta o inserție optimă a interpretării textelor literare în ansamblul proiectului comun de cercetare consacrat practicilor memoriale, corelându-se studiilor de antropologie, istorie orală, istoriografie etc. Numai astfel au putut fi detectate temele comune, deschise unui comparatism eficient.

Credem de aceea că este oportună formularea sintetică a câtorva concluzii care ne-au condus spre cea de-a patra etapă a cercetării noastre.

 
II. TIMIȘOARA – UN ORAȘ MARGINO-CENTRIC. ARGUMENTE ISTORICE
 

      Datorită amplasamentului său geografic, ultimii peste 250 de ani de istorie i-au conferit Timișoarei un statut distinct: acela de nod într-un sistem reticular de dimensiuni relativ ample, situat în sud-estul Europei Centrale (fie că este vorba despre un sistem politic, fie de unul socio-economic și administrativ, fie de unul cultural). Timișoara s-ar plasa astfel în seria orașelor margino-centrice de dimensiuni medii din Europa Centrală și de Sud-Est, izomorfă cu Trieste, Cracovia, Lvov, Kosice, Cernăuți sau cu Novi Sad, Plovdiv, Szeged. Spații multi-etnice, multiconfesionale și multi-lingvistice, autentice răscruci culturale, în care chestiunea identității individuale/colective, precum și a discursului memorial aferent se joacă în parametri de o redutabilă dinamică.

În ipostaza sa de centru al unei provincii – Banatul –, Timișoara distilează mărcile specifice zonei, oferind un extract citadin concentrat al acestora (Babeți 2007, 2008). Capitală zonală, Timișoara imprimă regiunii un profil distinct deoarece are, cel puțin în anumite perioade, o relativă capacitate normativă sau de influențare, cu precădere în zona educațional-culturală.

 Fără să intrăm în detaliile istoriei acestei regiuni, să rememorăm doar că, după o atestată perioadă de provincie romană, după un Ev Mediu tensionat – când Timișoara, își câștigă, de pildă, la începutul secolului al XIV-lea, nu doar statutul de oraș (civitas), ci și pe acela de capitală a Imperiului Angevin (1315-1323), iar mai apoi de avanpost al luptei anti-otomane, centru al luptei cruciate – în 1552 este cucerită de turci. Timp de 164 de ani Banatul se află sub ocupație turcă, un pașalâc la marginea Imperiului otoman, iar Timișoara devine centrul unui întins vilayet. Pentru ca, la începutul secolului al XVIII-lea, mai exact în 1716, să fie cucerit de armata imperială austriacă, sub conducerea prințului Eugen de Savoia.

Din acel moment, dar mai ales după pacea de la Passarowitz (1718), Banatul și, implicit Timișoara, încep o nouă istorie. Banatul devine o provincie cu statut special, aflată din nou la periferie, dar de această dată una a Imperiului Habsburgic, domeniu temporar al Coroanei și Camerei Imperiale, apoi al autorității maghiare, pentru ca din 1919 să treacă (spre a rămâne până azi) sub guvernarea statului român. După o perioadă de fertilă stabilitate politică, socială, economică și culturală (1919-1939), Timișoara e marcată, la începutul anilor ’40, de manifestarea extremismelor de dreapta, care intensifică naționalismele, dar în forme incomparabil mai surdinizate decât în celelalte zone ale României.

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial duce și în Banat, și în capitala acestuia, Timișoara, la instaurarea totalitarismului de stânga. În cei 45 de ani de comunism (de orientare stalinistă: 1948-1964 și apoi național-comunistă – epoca Ceaușescu: 1965-1989), Timișoara a mai păstrat ceva din poziția sa privilegiată (economic, social, cultural) în context românesc. Pe de-o parte, această poziție era datorată unui specific al locului, menținut prin tradiție; pe de altă parte, ea era susținută de existența aparte a relațiilor cu cele două state vecine (Ungaria și Iugoslavia), unde regimurile comuniste aveau un sistem restricționar mult mai atenuat decât cel românesc, cărora li s-a adăugat și comunicarea relativ intensă cu spațiul occidental pe diverse filiere (economice, mediatice, turistice etc.). Cu toate acestea, orașul nu s-a putut sustrage unui regim opresiv care și-a exercitat forța hegemonică și asupra libertăților de exprimare (individuale sau colective), strict limitate și controlate, fapt care s-a repercutat nefast asupra tuturor formelor de creativitate culturală individuală sau de grup și implicit asupra patrimoniului urban memorial, asupra instrumentalizării acestuia. Presiunea și constrângerile ideologice, dirijismul oficial de partid, instituția cenzurii și autocenzura au contribuit la blocarea, deturnarea, manipularea oficială a memoriei culturale a orașului. Tensiunea socială acumulată timp de decenii a făcut ca, deloc întâmplător, evenimentele din 1989 care au dus la prăbușirea sistemului dictatorial din România să se declanșeze la Timișoara. (Neumann 2001)

După 1989 Timișoara se înscrie în avanpostul militantismului civic românesc pentru punerea în operă a unei democrații autentice, revendicându-și deopotrivă un statut de oraș dinamic, eficient pregătit din punct de vedere economic, administrativ, social și cultural pentru integrarea europeană. Sintagma „modelul Timișoara” funcționează încă și azi, valorizată pozitiv, în discursul public.

      Nu e mai puțin adevărat că această poziționare a Timișoarei ca un centru zonal (al provinciei Banat) este simultan asociată, într-un context geo-politic extins, ideii de margine, opusă unui alt centru (real sau simbolic). Sau, mai exact, unor alți centri care s-au deplasat dramatic într-o istorie convulsivă, analogă țărilor din arealul central- și sud-est european. În ultimele trei secole de istorie Timișoara se înscrie într-un tip de dialog aparte cu acești centri fluctuanți (Constantinopol, Viena, Budapesta, București, ultimul dintre ele, Bucureștiul, intrând periodic, la rândul său, într-o relație de relativă dependență cu, de pildă, Berlinul nazist, apoi cu Moscova comunistă, pentru ca azi această relație să fie rescrisă de proiectul european integrator de la Bruxelles). Începând din primele decenii ale secolului al XVIII-lea până astăzi Timișoara își configurează o serie de strategii de poziționare în raport cu acești centri succesivi, toate cu sensibile repercusiuni în planul configurării unei culturi memoriale. Aceste strategii pot fi de tip centripet sau centrifug, de la replicarea (uneori mimetic-aservită, diminuată/intensificată) a centrului, până la refuzul sau chiar anularea acestuia (Ungureanu 2003).

 
III. MODELUL TIMIȘOARA – O DIVERSITATE ARMONICĂ: DE LA MULTI- LA INTERCULTURALITATE
 

Datele statistice confirmă faptul că, în configurații variabile de la o epocă la alta, în acest teritoriu coabitează peste 20 de etnii și grupuri etnice (români, sârbi, germani, maghiari, evrei, țigani, slovaci, croați, bulgari, ucrainieni, polonezi, italieni, turci, tătari, cehi, greci, armeni, francezi, ruși, arabi), care se manifestă religios în 8 confesiuni (ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică, luteran-evanghelică, reformat-calvinistă, iudaică, neo-protestantă, islamică) și se exprimă în peste 20 de limbi. Acest model al unei impresionante diversități este replicat în structura demografică a Timișoarei, cu un tip de repartizare distinct.

Iată, de pildă, o statistică a evoluției structurii etnice a populației din Timișoara în intervalul 1851-1992 (Munteanu et al. 2002, p.150).
  
 
NAȚIONALITATEA
 
 
1851
1880
1900
1910
1930
1938
1956
1992
Română
Nr.
3807
3403
6299
6657
24.217
30.550
75.855
274.511
%
18,5
10,1
10,6
10,4
26,4
30,0
53,3
82,1
Germană
Nr.
8775
19.071
29.614
30.064
27.807
26.250
24.326
13.206
%
42,7
56,8
49,9
43,6
30,4
25,7
17,1
3,9
Sârbă
Nr.
1770
1752
2730
2827
2156
2492
3065
7748
%
8,6
5,2
4,6
4,8
2,4
2,4
2,2
2,4
Maghiară
Nr.
2346
7780
19.136
28.552
27.652
24.226
29.968
31.785
%
11,4
22,2
32,3
39,3
30,2
23,8
21,1
9,5
Altele
Nr.
3862
1998
1461
751
9748
18.433
9043
6865
%
18,8
5,7
2,6
1,9
10,6
18,1
6,3
2,1
Total
Nr.
20.560
37.815
55.820
72.555
91.580
101.951
142.257
334.115
 

      Dinamica acestei statistici se încarcă de sens, iar proporțiile ponderii diferitelor etnii sunt elocvente. Consecințele nu doar în plan economic, social, ci și cultural, ale echilibrului demografic considerat din acest punct de vedere (al repartiției etnice) în perioada interbelică sunt, așa cum se va vedea, măsurabile. Ca, de altfel, și cele marcate de reconfigurarea hărții etnice a Timișoarei după 1945 sau după 1990.

      Refăcând traseul istoric al Timișoarei, de la începutul secolului al XVIII-lea până azi, exceptate fiind foarte puținele evenimente marcate de tensiuni manifeste, s-ar putea spune, fără să idealizăm, că, pentru un spațiu cu o diversitate etnică, confesională, culturală, socială atât de mare, Timișoara și regiunea al cărei centru ea este, au dezvoltat un tip de echilibru și de stabilitate relativ greu de întâlnit în Europa Centrală și de Sud-Est. Chiar dacă au existat, tensiunile apărute în competiția pentru o poziționare centrală (reală sau simbolică) în plan cultural a diferitelor etnii au rămas de cele mai multe ori latente sau au cunoscut o manifestare la nivel discursiv, elaborat de elitele intelectuale (Chelcea 1997). Cu precizarea nu lipsită de semnificație că acest discurs s-a extins uneori, cu maximă vizibilitate, în spațiul urban, concretizându-se în seturi de inscripționări stradale, în amplasări de clădiri sau monumente simbolice.

Centru al unei zone tranzitorii, aflate permanent în proximitatea graniței/granițelor, Timișoara preia și metabolizează atributele și funcțiile unui areal poros. În spațiile plurale (etnic, rasial, confesional, lingvistic, cultural) există, în principiu, două posibilități de poziționare identitară colectivă. În cazul în care întâlnirea cu Celălalt e valorizată negativ, generând un imaginar social specific, animat de rezervă, teamă, de blocarea dialogului și elaborarea de stereotipuri depreciative, de discriminare, marginalizare, stigmatizare, excludere, izolare, ghetoizare, persecutare și, la limită, de exterminare etc., frontierele identităților de grup se rigidizează, declanșând diferite forme de criză — de la nesiguranță, blocaj, izolare, separare, contradicție, tensiune, până la escaladarea violentă a confruntării (Mucchielli 1986, Moscovici 1994).

      Timișoara a cunoscut temporar doar cele mai puțin intense dintre aceste forme crizice. Topos hibrid, cu bariere permeabile, unde identitățile se construiesc și reconstruiesc prin negocieri succesive, orașul a oferit constant un alt tip de întâlnire cu diferitul (etnic, rasial, religios, lingvistic, cultural): o întâlnire de-dramatizată. Toate etniile amintite care au configurat harta etnică a Banatului, respectiv, a Timișoarei, și-au organizat forme de expresie culturală instituționalizate sau nu, populare sau culte, în spațiul citadin și rural, în mod continuu sau intermitent. Cel mai important lucru însă este că aceste forme nu au funcționat preponderent monadic, într-o simplă coabitare caracterizată prin diverse grade de acceptanță, ci au interferat periodic. Prezent în imaginarul colectiv sau individual, mitul Timișoarei și al Banatului ca paradisuri interetnice este întreținut consecvent nu numai de o bogată literatură, ci și de o suită de practici culturale care îl perpetuează.

      Aceste comunități care, de aproape 300 de ani, au învățat să trăiască alături și, cel mai adesea, împreună, însușindu-și principiile acceptării diferitului, ale deschiderii și respectului pentru diversitate, ale unui neîncetat dialog, însoțit de o suită de forme de transfer cultural, de coabitare armonică durabilă, de solidarizare, dau nota specifică unei zone de multi- și inter-culturalitate inconfundabilă în spațiul central-european. Am risca să afirmăm, idealizând poate, că ne aflăm în fața unui unicat. I s-a spus deseori acestei provincii (în zecile de istorii consacrate ei, scrise de germani, români, maghiari, sârbi, evrei sau italieni, din secolul al XVIII-lea până astăzi, dar și în miile de pagini ale notelor de călătorie, în memorii, corespondențe, jurnale, romane, poeme) Terra Nova, Mundus Novus, Pământul făgăduinței, „Eldorado din pustă”, „Edenul târziu”, „Minunata grădină”, „Grădina dulce”, Arcadia, Tărâmul Fericiților, Raiul pe pământ, sintagme transferate benefic și capitalei sale, Timișoara.

      Care să fie cauzele acestui „destin fericit” al orașului și regiunii sale, al căror potențial conflictual pe baze etnice, religioase sau culturale a fost evaluat de studiile de polemologie aproape de cota zero chiar în perioadele când mișcările de emancipare și afirmare națională se intensifică (1848/1849 sau 1918/1919) ori când extremismul de dreapta se manifestă cu intensități variabile de la un an la altul și la Timișoara (1939-1944)? Un răspuns cât mai aproape de adevăr trebuie căutat, din nou, în istoria politică, socială, economică și culturală (în sens extins) a zonei, respectiv orașului, începând cu secolul al XVIII-lea. Studiul culturii memoriei scrise de tip literar pusă în operă la Timișoara timp de peste două secole nu are cum să nu țină cont de aceste realități.

      Această „Lume nouă” de la marginea Europei Centrale, provincia și capitala sa transformate pas cu pas dintr-o Terra incognita sălbatică într-o autentică „Grădină a Edenului”, s-a născut, în cel mai pur spirit al Luminilor, dintr-un amestec de pragmatism politic, raționalitate, emancipare, efort modernizator, susținut de următoarele elemente: dinamica și sistemul colonizărilor, cadrul legislativ stimulând ascensiunea meritocratică, și nu cea întemeiată pe privilegii, etosul specific lumii central-europene, un etos al instruirii (Nemoianu 1997), dublat de cel al muncii, stabilitatea economică și socială, bunăstarea, liberalismul încurajând respectul pentru individ și proprietate, curba ascendentă a căsătoriilor mixte, progresul tehnologic. Toate acestea au contribuit la o distribuire relativ echilibrată, nefrustrantă, a resurselor economice, sociale și simbolice, fapt care a neutralizat din start posibilitatea declanșării unor conflicte majore pe criterii etnico-religioase sau culturale.

      La rândul său, acest climat a generat o preocupare constantă pentru ceea ce s-ar putea numi ordine substanțială a lumii, pentru stabilitate, securizare protectoare. Valori precum civilitatea, politețea, interesul, curiozitatea respectuoasă pentru cultura celuilalt, cosmopolitismul au conferit Timișoarei un status urban inconfundabil în spațiul citadin românesc și au perpetuat un model comportamental distinct. Dacă îi adăugăm acestuia un set corelativ de valori împărtășite colectiv și transmise prin formele specifice ale culturii memoriale – calmul, măsura, decența, normalitatea, tihna, prosperitatea, bunul simț, punctualitatea, previzibilitatea, confortul – avem conturate câteva din reperele “standard” ale spiritului burghez. Ele au funcționat în forme adaptate contextului chiar în epoca totalitarismului comunist. Timișoara nu și-a dezmințit decât rareori (cu precădere după 1971 și până în decembrie 1989, ca reacție de fond politică, dar în forme culturale) caracterul de oraș animat în primul rând de pragmatism, mercantilism, utilitarism, trăsături recuperate parțial în profilul său din ultimii 10 ani. Ceea ce, în timp, i-a adus constant beneficii deloc neglijabile din punct de vedere civilizațional, aparent în detrimentul unei culturi literar-artistice de anvergură.

      Acest revers al medaliei necesită însă o interpretare nuanțată. La o primă vedere, un asemenea profil plasează cultura urbană pe care o studiem într-un registru al minoratului și mediocrității.S-a afirmat de-a lungul timpului că nici Banatul, nici Timișoara nu au fost soluri fertile pentru creativitățile excepționale. E drept, acest spațiu a marcat rădăcinile sau atașamentele afective ale unor creatori de notorietate internațională (Nikolaus Lenau, Bolyai János, Georg Trakl, Adam Müller Guttenbrunn, Rainer Maria Rilke, Robert Musil, Károly Kerényi, Arthur Schnitzler, Bartok Béla, Milos Crnjanski, Ady Endre, Arnold Hauser, Márai Sándor, Kosztolányi Dezső, Danilo Kiš, Andrzej Ku¶niewicz, Herta Müller, de pildă) sau clasicizați în spațiul cultural românesc (Ion Slavici, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu). Dar deși au consemnat în diferite modalități (corespondență, memorii, jurnale, romane, eseuri), în doar câteva rânduri sau în pagini ceva mai consistente urmele trecerii lor prin aceste locuri, aproape nici unul nu poate fi revendicat orgolios de Timișoara sau Banat, din simplul motiv că majoritatea covârșitoare nu și-a creat marea operă aici.

      În opinia noastră, această stare de fapt trebuie abordată cu o altă unitate de măsură decât cea a unei judecăți strict estetice (în cazul scriitorilor și artiștilor) sau de natură să valorizeze doar marea performanță individuală în domeniul cultural. Timișoara nu e comparabilă, din acest punct de vedere, cu orașe din arealul central-european precum Trieste sau Cernăuți. Și nici – în perimetrul strict al României – cu Iașul sau Clujul. Ea are însă un alt specific cultural, cu o importanță la fel de mare, în opinia noastră, asigurată tocmai de dublul său model: unul deschis nu doar culturii elitare, ci emancipator, de larg acces, cu o bază socială remarcabilă și, în al doilea rând, un model multi- și inter-cultural. Ambele modele sunt marcate de o propensiune spre deschidere și dialog, de un efort civilizațional de tip european modern. În interdependența și complementaritatea lor, ele au funcționat și continuă să funcționeze stimulate de câteva elemente: plurilingvismul, tipul de educație, instituționalizarea culturii (Neumann 1997). Toate, cu importante repercusiuni asupra culturii scrise, deci și asupra literaturii. Să le luăm pe rând:

      Bi-, tri- sau chiar cvadrilingvismul elitelor intelectuale, dar și al majorității locuitorilor Timișoarei până în anii de după al doilea război mondial (când configurația etnică a regiunii se modifică sensibil prin plecarea germanilor și a evreilor și prin noile colonizări cu populație românească sau maghiară din celelalte regiuni ale țării) a funcționat ca un factor de comunicare și apropiere decisiv. Posibilitatea comunităților etnice din Timișoara de a intra în contact cu patrimoniile memoriale scrise ale fiecăreia dintre ele, un contact direct sau mijlocit de traduceri, a fost o șansă excepțională. Ea a fost întreținută de activitatea intensă a acelor scriitori și ziariști-punte, care s-au manifestat în două-trei limbi sau care au tradus dintr-o literatură în alta. Reține atenția o întreagă pleiadă de autori importanți pentru rolul lor de liant între culturi, pentru implicarea într-un proiect cultural comun: Franyó Zoltán, Franz Liebhard, Ioan Stoia Udrea, Petru Sfetca, Endre Károly, Wilhelm Stepper Tristis, René Fülop Miller, Andreas Lillin, Méliusz Jozsef, Petre Stoica, Anavi Adám, Ioan Peianov, Szekernyés János, Annemarie Podlipny-Hehn, Ildikó Gabós-Foarță, Dușan Baiski, Slavomir Gvozdenovici, Marlene Heckmann Negrescu, Maria Pongrácz-Popescu, Rodica Binder, Ildiko Achimescu, Bodó Barna, Simina Birăescu-Melwisch ș.a..

      Dar aceste schimburi culturale nu ar fi fost posibile în afara unui standard de acces la textul scris. Alfabetizarea, gradul mediu și înalt de școlarizare nu doar al populației urbane, ci și al celei din spațiul rural al Banatului au imprimat un specific inconfundabil zonei. Studiul patrimoniului memorial al Timișoarei nu are cum să nu țină cont de acest aspect al istoriei culturale locale, de natură să amplifice, să diversifice și să găsească soluții de instituționalizare pentru formele scrise ale memoriei (edituri, biblioteci, reviste, arhive publice, curriculă școlară și academică, însoțită de manuale, suporturi de curs etc.) (Bocșan 1996).

      Caracterul timpuriu pentru zona Banatului al apariției învățământului primar la Timișoara (1717, în limba germană) și al celui gimnazial (1726, în limba germană, 1758, în limbile română și sârbă – la început cu un caracter exclusiv confesional) au un efect de stimul asupra dezvoltării instituțiilor de învățământ din perimetrul urban (Bocșan 1986, Țârcovnicu 1978). La mijlocul secolului al XIX-lea Timișoara este înzestrată cu o rețea școlară laică și confesională de nivel preșcolar, școlar primar și gimnazial diversificată, cu limbă de predare germană, maghiară, română, sârbă, greacă și ebraică. Statisticile de resort concluzionează că în această perioadă la aproximativ 1200 de locuitori ai Timișoarei revenea o școală. Fapt de natură să situeze Timișoara printre orașele din Europa Centrală cu un standard ridicat de instrucție.

      Evoluția nivelului de școlarizare elementară indică un procent tot mai scăzut al analfabetismului la Timișoara: de la 34,12% în 1870 la 16,28 % în 1910, ceea ce plasează Timișoara anului 1900, de pildă, printre primele orașe ale Ungariei în ce privește gradul de instruire al locuitorilor săi (80,71% alfabetizați), depășită fiind doar de Budapesta (87,6%) și Debrețin (81,4%). Pentru a avea o reprezentare a structurii și distribuției rețelei școlare timișorene, să reținem pentru anul școlar 1910/1911 un număr total de 80 de unități de învățământ, între care 8 grădinițe, 41 de școli primare, 5 gimnazii și licee, 25 de școli speciale de meserii și o școală superioară, care angrenau 471 de cadre didactice și un total de 14.253 de cursanți, dintre care 6473 învățau în limba germană, 5885 în limba maghiară, 1166 în limba română, 632 în limba sârbă și 97 în alte limbi (Borovszky, S., p.203), (cu precizarea că în acest caz apartenența etnică a școlarizaților nu se suprapune limbii utilizate în procesul de instrucție, ținându-se cont și de legislația în vigoare, care stipula maghiarizarea dominantă a învățământului).

Cu toate că ponderea locuitorilor cu instrucție modestă rămâne semnificativă, Timișoara înregistrează în aceeași perioadă o creștere numerică a cetățenilor cu pregătire medie și superioară. Faptul că tot mai mulți tineri timișoreni își continuă studiile în marile universități din Budapesta, Viena, Graz sau Berlin (peste 850 în anul 1910), asigură formarea unei pături intelectuale semnificative. Dacă adăugăm acesteia, în același an, existența a 3298 de persoane care au absolvit 8 clase de liceu și 1339 de persoane absolvente a 6 clase de gimnaziu, avem tabloul unui potențial public receptor de literatură, dar și al unei creativități literare, stimulată și astfel să se manifeste.

            Dinamica formelor și instituțiilor de învățământ din perioada inter- și postbelică la Timișoara este de natură să confirme această propensiune spre cultura scrisă a populației urbane, dar și rurale din regiune, în dublă ipostază de receptor/creator, fapt care se va repercuta benefic asupra producției literare. Nivelul de instruire școlară în anul 1930, de pildă, situează Timișoara drept unul din primele trei orașe ca grad de alfabetizare din România (91,1%), al treilea după Brașov și Sibiu și devansând capitala sau alte prestigioase centre tradiționale de cultură (Iași, Cernăuți, Cluj etc.). Cât privește numărul locuitorilor cu pregătire medie, el depășește cifra de 25.000, iar a celor cu pregătire universitară se ridică la 3079 (Munteanu et al. 2002, p. 377).

                 Trebuie însă menționat faptul că perfecționarea educațională la nivel academic se realizează prioritar tot în afara Timișoarei (la Budapesta, Viena, Graz, dar și la București, Cluj, Paris). Cererile repetate ale autorităților (de această dată românești) de înființare a unor instituții de învățământ superior laic la Timișoara au o îndelungată tradiție; ele sunt însă fie respinse, fie tergiversate în hățișuri birocratice de centrul autorității politice (în 1930, Bucureștiul, iar înainte de 1918/1919 - Viena și Budapesta). Abia în anul 1944 se dă un răspuns concret numeroaselor memorii făcute de elita intelectualității timișorene: este semnat de către Regele României decretul-lege de înființare a Universității de Vest din Timișoara, care ar fi trebuit să cuprindă în structura ei și câteva facultăți cu profil umanistic. Dar până la organizarea și punerea în funcțiune a acestora mai trebuie să treacă aproape 10 ani.   Pentru a aduce în contemporaneitate bilanțul educațional timișorean, să menționăm că în anul 2000 în Timișoara funcționează 47 de școli primare și gimnaziale și 34 de licee (între care liceul german “Nikolaus Lenau”, liceul maghiar “Bartók Béla”, liceul sârb “Dositei Obradovici”, liceul francez “Jean Louis Calderon”, liceul englez “William Shakespeare”, precum și licee cu linii de predare în spaniolă și italiană). Li se adaugă un important centru universitar, cu patru universități de stat, care în anul 2000 însumau 30 de facultăți, cu peste 150 de specializări. Numărul studenților din rețeaua academică de stat depășește cifra de 30.000, iar numărul cadrelor didactice se apropie de 3000.

            Un studiu asupra evoluției învățământului superior umanist din Timișoara are o relevanță deosebită pentru formarea unui segment semnificativ al autorilor pe care cercetarea noastră îi vizează (peste 50), pentru profesionalizarea acestora, dar și a publicului. Prin apariția în 1956 a Facultății de Filologie în cadrul Institului Pedagogic de 5 ani (devenit în 1962 Universitatea din Timișoara) a fost creat nucleul învățământului umanist academic din Timișoara, care – prin dinamica sa ulterioară (înființarea secțiilor de limba și literatura română, a secțiilor de limbi străine și, după 1989, a facultăților/secțiilor de filozofie, istorie, artă dramatică, teologie) a consolidat învățământul filologic și a creat cadrul de înființare a învățământului filosofic, artistic, teologic. Astfel a putut fi stimulată și susținută efervescența creatoare a unor scriitori, a unor publicații, edituri, biblioteci, tipografii, reuniuni de lectură, cenacluri, cafenele literar-artistice, fundații culturale etc. 

În cuprinsul studiului istoric întreprins în această etapă preliminară a cercetării noastre devin extrem de relevante (prin cantitate și diversitate) tocmai formele de cultură menționate mai sus. Apariția timpurie a unor publicații periodice (încă la finele secolului al XVIII-lea) face ca Timișoara să dețină nu doar pionieratul unor realizări tehnologice în actualul spațiu al României, ci și priorități culturale de primă importanță pentru tema noastră. Temeswarer Nachtrichten este, la 18 aprilie 1771, primul organ de presă care apare pe teritoriul actual al României, iar tipografia care îl scoate pe piață deține aceeași prioritate. Numărul periodicelor în limbile germană, maghiară, română și sârbă crește exponențial în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca și cel al tipografiilor (32), pentru ca în perioada interbelică să funcționeze la Timișoara 29 de tipografii și să apară 125 de periodice în limba română, 65 în limba germană, 104 în limba maghiară, 1 în limba sârbă. (Ilieșiu 1943).

Două aspecte merită să fie reținute pentru etapele ulterioare ale studiului. Întâi, extraordinara emulație a scrisului în această zonă. Chiar dacă majoritatea publicațiilor au profiluri economice, politice, comerciale, sociale, foarte multe consacră în mod constant culturii (literaturii și artelor) rubrici sau chiar pagini întregi. Ziarele devin astfel și un spațiu de manifestare a creativității literare, ele constituindu-se într-o inestimabilă sursă documentară pentru radiografierea culturii memoriale a Timișoarei. Cu totul special este cazul publicațiilor care apar în mediul rural (cu precădere în limba română și mai ales în perioada interbelică). Chiar dacă semnatarii sunt diletanți (majoritatea țărani sau recrutați din rândul micii burghezii rurale – învățători, preoți, notari etc.), modul în care ei își reprezintă orașul-capitală (Timișoara) are o relevanță aparte pentru studiul nostru.

În perioada comunistă (1948-1989) numărul și diversitatea publicațiilor apărute la Timișoara se restrânge dramatic: patru cotidiene (în limbile română, maghiară, germană și sârbă), trei reviste cultural-literare ale Uniunii Scriitorilor (în limba română, germană și sârbă), precum și o revistă studențească de cultură. Pentru ca după 1989 efervescența scrisului public la Timișoara să își reia tradiția, apărând în numai patru luni (ianuarie-mai 1990) peste 20 de periodice! Interesându-ne cu precădere publicațiile cu caracter cultural sau pe cele care consacră consecvent pagini (rubrici) culturii, estimăm numărul periodicelor timișorene din anul 2004 care participă la forjarea unei culturi memoriale urbane la 40, între care șase cu profil literar asumat (3 în limba română și câte una în germană, maghiară, respectiv sârbă). Nu vom uita să precizăm că începând din 1990 apare (e drept, doar în trei ediții) singura publicație dedicată culturii rromilor din istoria presei timișorene.

 În al doilea rând, impresionează numărul total de publicații bi- sau trilingve apărute între 1870 și 1942 – 100!, la care se adaugă și un periodic în esperanto din perioada interbelică. Profil cultural distinct au 28 de periodice, dar pagini dedicate culturii – peste 50. Cunoașterea reciprocă, accesul rapid la informațiile comunităților culturale vecine generează forme specifice de dialog și transfer. Ele sunt potențate de o suită de inițiative ale ziariștilor, cu precădere în perioada interbelică și în cea de după 1989, de a crea spații concrete ale întâlnirii culturilor – cluburile, cafenelele, reuniunile comune de lectură, cenaclurile, fundațiile de profil, care contribuie suplimentar la stimularea unui anume tip de coeziune. Lor li se adaugă în ultimii ani activitatea de excepție a centrelor culturale străine cu sediul la Timișoara (francez, german, britanic, italian, ceh și slovac).

Revistele literare, editurile (destul de numeroase după 1990 pentru un oraș de mărimea Timișoarei - 19), bibliotecile publice (21), cele patru teatre de stat (între care unul german și unul maghiar), uniunile profesioniste de creație (4), între care numai filiala din Timișoara a Uniunii Scriitorilor numără  peste 170 de membri, eforturile unor colective de cercetare de a elabora dicționare sau sinteze istorice comune ale literaturii de diferite expresii produsă în Banat și Timișoara, cenaclurile în patru limbi, zecile de fundații culturale – toate acestea au devenit în ultimii 15 ani spații ale dialogului cultural liber, care, după cum s-a văzut, a avut la Timișoara precedente notabile. Să menționăm doar cât de oportune și eficiente au fost eforturile unor colective de cercetare de a elabora dicționare sau sinteze ale literaturii produse în Banat în toate cele cinci limbi de redactare (română, germană, sârbă, maghiară, slovacă). Pot fi enumerate în acest sens antologiile și lucrările cu caracter enciclopedic realizate în cadrul Centrului de Studii Central-și Sud-Est Europene “A Treia Europă”, precum și Dicționarul scriitorilor din Banat (coordonare generală Alexandru Ruja, coordonare secvențială Horst Fassel, János Szekernyés, Jiva Milin, Maria Dagmar Anoca, realizat în cadrul Catedrei de Literatură română și comparată, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, Universitatea de Vest din Timișoara, Editura UVT, 2005). Au fost atenuate în acest fel efectele ideologiilor naționaliste instrumentate politic în diferite etape de aproape toate comunitățile etnice. În consecință, enclavizarea dură pe criterii etno-lingvistice nu s-a produs, iar la Timișoara a fost creat un climat propice nu doar manifestării unui multiculturalism așa cum îl definește lumea modernă, ci și depășirii limitelor acestuia printr-o interculturalitate fertilă.

 
 
IV. CORPUSUL TEXTELOR LITERARE CARE TEMATIZEAZĂ TIMIȘOARA. SISTEMATIZARE
 

      Ca fază preliminară a identificării corpusului de texte literare care pun în circulație „imaginea orașului”, incursiunea în istoria generală și mai apoi în istoria culturală a Timișoarei a avut în primul rând o funcție de documentare, pentru ca, într-o a doua etapă a studiului, ea să ofere în mod logic un set de explicații unor probleme pe care însăși selecția propriu-zisă le ridica.

      Prima și cea mai delicată a fost problema stabilirii unei limite cantitative a corpusului respectiv. Dată fiind amploarea culturii scrisului în Banat, respectiv Timișoara, în toate cele patru limbi (din motive deja explicitate), am fost nevoiți să facem o selecție drastică și să operăm o reducere la cel puțin jumătate a volumelor destinate studiului. Estimăm că cifra reală a volumelor de proză care tematizează în proporții diferite Timișoara poate ajunge ușor la 400, iar numărul de pagini la aproximativ 80.000. Majoritatea autorilor, fie că scriu în română, germană, maghiară sau sârbă sunt prolifici. Dar întâi de toate, despre ce categorii de autori este vorba? O abordare din perspectivă sociologică ne poate da un set de problematizări nu lipsite de interes.

      Inițial am optat doar pentru profesioniștii scrisului, deci autori validați de instituțiile literare (manuale, istorii, dicționare, presă, cenacluri etc.) sau cel puțin cu studii superioare de factură umanistă, deși stabilirea unor criterii de acest tip este de multe ori vulnerabilă. Numărul licențiaților în Litere (filosofie, istorie), deci absolvenți ai unei forme de învățământ academic din domeniul științelor umaniste este relativ mic (56) în raport cu numărul total al autorilor avuți în vedere (144 – cifră care include și cinci scriitori-țărani prezenți în repertoarul nostru doar în grup – v. antologiile respectiveȚepelea 1975). Este drept, într-o proporție însemnată,  autorii vizați au studii superioare, dar ele sunt de tip juridic (Gozsdu Elek, Herczeg Ferenc, T. L. Birăescu, Markovits Rodion), medical (Bárányi Ferenc, Pius Brânzeu, Lucian Petrescu), comercial (Adam Müller Guttenbrunn, Ormós Iván, Endre Károly), teologic (Méliusz József, Nicolae Brînzeu), tehnico-științific (Costel Baboș, Mandics György, Titus Suciu, Nicolae Strâmbeanu), militar (Franyó Zoltán, Franz Xaver Kappus), artistic (Ioan Holender, Ion Vlasiu).

      Unii dintre ei sunt validați ca profesioniști ai scrisului, fiind consemnați generos în dicționare și istorii literare, chiar dacă procesul de de-canonizare ce are loc în perimetrul istoriografiei literare românești contemporane, de pildă, îi repoziționează și le conferă un amplasament modest. Ei participă însă constant la formele de viață comunitară literară, publică periodic, depun deci un efort permanent pentru a-și asuma un statut de profesioniști ai scrisului.

      Dintre autorii validați de canoanele literaturilor naționale în perimetrul cărora ei funcționează pot fi menționați: Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, G. Călinescu, Sorin Titel, Mircea Nedelciu, Virgil Nemoianu, Livius Ciocârlie, Petre Stoica, Mariana Șora (pentru literatura de limbă română), Adam Müller Guttenbrunn, Franz Xaver Kappus, Franz Liebhard, Herta Müller, Richard Wagner (pentru literatura de limbă germană), Gozsdu Elek, Ady Endre, Franyó Zoltán, Reiter Robert/Franz Liebhard, Méliusz József (pentru literatura de limbă maghiară), Ivo Andriæ, Miloš Crnjanski (pentru literatura de expresie sârbă), Claudio Magris (ca autor italian). Sunt scriitori importanți (unul dintre ei chiar laureat al Premiului Nobel – Ivo Andriæ), într-o proporție covârșitoare defuncți. Li se datorează mii de pagini memorabile despre Timișoara.

      Alții, însă (majoritatea) aspiră la consolidarea unui asemenea statut. Este vorba despre prozatori care își construiesc încă opera, semnatari ai unor volume bine primite de critică și public. Paginile lor despre Timișoara sunt cele mai consistente cantitativ și au o remarcabilă expresivitate estetică. Îi amintim pe scriitorii de limbă română Costel Baboș, Dușan Baiski, Paul Eugen Banciu, Radu Ciobanu, Alexandru Deal, Aurora Dumitrescu, Radu Pavel Gheo, Marie-Jeanne Jutea, Marlen Heckmann Negrescu, Viorel Marineasa, Dan Negrescu, Mircea Pora, Ioan Radin, Gheorghe Schwartz, Gheorghe Secheșan, Nicolae Strâmbeanu, Cornel Ungureanu, Daniel Vighi și pe mai tinerii Tudor Crețu, Gheorghe Miron, Alexandru Potcoavă, Daniela Rațiu; între scriitorii de expresie germană ale căror proze surprind aspecte ale vieții urbane se cuvin menționați Cătălin Dorian Florescu, Johann Lippet, Irene Mokka, Hans Mokka. Dintre autorii de limbă maghiară pe care proiectul nostru i-a avut în vedere și care se înscriu în această categorie se numără Böszörményi Zoltán, Mandics György, Szász János, iar dintre cei de limbă sârbă – Neboiša Èosiæ.       Un alt segment (destul de întins) este reprezentat de autorii profesioniști de mai mică anvergură estetică. Am selecționat textele lor pentru valoarea de document necesar temei noastre de studiu. Modul în care ei tematizează Timișoara în diferite epoci nu este lipsit de semnificație, date fiind biografiile lor speciale, profilul lor socio-profesional și ideologic.        

      Nu mai puțin interesanți sunt autorii (de talent și succes) care scriu însă literatură ocazional, și de cele mai multe ori pentru uz personal (jurnale, corespondență, memorii, schițe autobiografie). Este cazul unor nume de notorietate în spațiul literaturii maghiare (Károly Kerényi, Gozsdu Elek), sârbe (BoŸidar Nikolajeviæ), române (Virgil Nemoianu, Mariana Șora) sau al culturii austriece (Ioan Holender, directorul Operei de Stat din Viena).

      Un amplasament special le este rezervat diletanților. Autori minori (în registru strict estetic), cu ocupații dintre cele mai diverse (învățători, medici, comercianți, funcționari, gospodine), între care – cu o mențiune aparte - scriitorii români țărani, cu texte în dialect. Tipul lor de confesiune, care restituie diferite ipostaze ale Timișoarei cu o sensibilitate ingenuă, marcată prea puțin de convențiile literare și de clișeele memoriei, are o valoare documentară aparte.

      Am avut, de asemenea în vedere și un alt criteriu sistematizator al autorilor (și, implicit, al textelor) din repertoriul selectat. El vizează tot un aspect sociologic, de această dată legat de traseul biografiei respectivilor scriitori. Ne va interesa zona lor de proveniență (originari sau nu din Timișoara, din Banat, din regiuni aflate în proximitate sau chiar din zone mai îndepărtate), dar și timpul biografic și istoric al descoperirii orașului. O observație empirică (simpla parcurgere a primelor repere dintr-un dicționar) ne indică faptul că foarte puțini autori s-au născut la Timișoara (nici măcar o pătrime din cei 144), dar că suficient de mulți (aproximativ jumătate) provin din Banatul istoric. Contactul lor cu Timișoara s-a consumat de obicei la vârste tinere sau foarte tinere.

      În schimb autorii proveniți din Transilvania, Moldova, Muntenia, Basarabia și stabiliți sau nu în Timișoara au descoperit cel mai ades orașul la prima sau a doua maturitate, fie că aceasta s-a întâmplat în perioada de după 1919, fie după 1945. La fel de semnificativ este și modul în care rememorează Timișoara autorii plecați în exil voluntar sau impus (majoritatea germani, evrei sau români). Și aceste aspecte sunt de natură să interese studiul nostru, deoarece ele modelează imaginarul individual, îl confruntă cu cel colectiv și construiesc un anume tip de discurs memorial pe tema orașului.

      Extrem de importantă ni se pare, în consecuția acestor linii de studiu, o abordare a autorilor și textelor din perspectiva apartenenței lor la o etnie sau alta, majoritară sau nu în structura etnică a Timișoarei din perioada redactării respectivelor texte. Ne va interesa și poziționarea lor în cadrul respectivei comunități (purtători de mesaj colectiv, autori pledant-mesianici sau dimpotrivă retrași, individualități solitare, neangajate sau participând la dialogul etno-culturilor zonale sau poziționându-se direct în context occidental din perspectiva unui umanism cosmopolit sau lăsându-se asimilați de comunitățile aflate în poziții de putere).

      După cum, la fel de importantă ni se pare a fi opțiunea pentru o limbă sau alta a redactării. Chestiunea se pune în cazul autorilor cu identități etnice multiple, rezultați din căsătorii mixte, dar și a autorilor evrei, bi- sau chiar tri-lingvi. Un inventar sumar ne indică următoarea situație: 76 de autori scriu în limba română, 28 în germană, 20 în maghiară, 18 în sârbă, 1 în italiană, 1 în franceză. Din aceștia 5 scriu proză în două sau chiar trei limbi (Franz Liebhard, Károly Kerényi, Andreas Lillin, Wilhelm Stepper-Tristis, Hans Mokka). Structura pe limbi de redactare a textelor repertoriate (datorită faptului că unul și același autor a fost selecționat cu mai mult decât un volum) este următoarea: 92 de volume în limba română, 45 în germană, 28 în maghiară, 32 în sârbă, 2 în franceză și unul în italiană. Această repartiție se datorează unei stări de fapt generată de un întreg context istoric și cultural.

      Nu poate fi de asemeni omisă o analiză a modurilor în care se repercutează asupra mecanismului memoriei orientarea ideologică a autorilor selectați, opțiunea lor pentru seturi de convingeri și atitudini politice, militantismul asumat – de stânga, de dreapta, de extremă stângă, de extremă dreaptă (dacă este cazul) sau plasarea în zona de centru a liberalismului umanist sau tensiunea tradiție/modernitate, naționalism/ cosmopolitism, rural/ urban etc. pe care textele respective le metabolizează.

      De o relevanță aparte s-ar dovedi un studiu consacrat modului în care s-a exercitat sistemul cenzurii și autocenzurii în perioada totalitarismului comunist chiar asupra prozelor despre Timișoara. Majoritatea volumelor avute în vedere sunt redactate în intervalul 1947-1989 și au apărut prevalent după 1965. Un set de interviuri cu prozatori dispuși să relateze acest gen de experiență a compromisului, dar și cu persoane care au funcționat în sistemul editorial, publicistic și în aparatul de cenzură și care și-ar da acceptul de principiu pentru a fi intervievați, ar oferi o perspectivă utilă unei asemena cercetări.

      Interesant este și următorul aspect legat de cenzurarea unor traduceri. În același interval (1948-1989) sunt traduse în limba română la edituri din Timișoara, dar mai ales la editura Kriterion din București numeroase romane ale unor autori germani, maghiari și sârbi, unele selectate pentru cercetarea de față. Lectura volumelor lui Adam Müller Guttenbrunn, Méliusz József, Franyó Zoltán ne-a confirmat supoziția că variantele românești au fost cenzurate. Ample pasaje din capitolele consacrate Timișoarei au fost amputate și marcate prin croșete. O confruntare cu originalele ar fi de natură să elucideze ce anume din trecutul orașului a trebuit expurgat din texte pentru a nu deranja noile autorități.

      Dacă până în acest moment am trasat criterii sistematizatoare pornind dinspre autori spre texte, să formulăm succint în cele ce urmează câteva din reperele care pot ordona textele propriu-zise. Ce gen de texte am selectat? În proporție de 90% - texte publicate în volume. În cazul a 10 autori am apelat la textele rămase în arhivele familiilor acestora sau în fondurile unor instituții publice (Franz Liebhard și Károly Kerényi figurează de două ori, deoarece există o dublă arhivă, una în limba germană și alta în maghiară). Textele confesive dedicate Timișoarei de către Wilhelm Stepper-Tristis se află (redactate în germană și maghiară) în fondul de publicații al Bibliotecii județene Timiș, nefiind reunite până acum în volum.

      Majoritatea scrierilor avute în vedere sunt „egografii”, texte ale memoriei individuale, confesiuni, autoficțiuni. Așadar, proze redactate la persoana I, cu un program al subiectivității asumat: jurnale, memorii, scrisori, schițe și eseuri autobiografice, romane confesive. Există însă în inventarul nostru și suficiente romane „obiective”, ficțiuni care asumă transparent sau difuz toposul Timișoara, cu tot ce acesta implică în plan prozastic. În toate este recognoscibilă „figura” orașului, cu specificul enunțat în primele capitole ale raportului. Cu toate acestea, doar 37 de volume (între care 30 de romane) transformă Timișoara în protagonist autentic.

Din păcate, Timișoara nu a avut și nu are încă un „mare roman” al său, așa cum au avut șansa de a fi celebrate orașe precum Dublin, Paris, New York, Berlin, Londra, Viena, Petersburg, Praga, Budapesta, Trieste, Lvov, Cracovia, Vilnius, Cernăuți sau București. E drept că nici autorii care au consemnat-o în paginile lor nu au anvergura unui Joyce, Proust, Kafka, Döblin, Musil, Zweig, Roth, Schnitzler, Belîi, Miłosz, Canetti, Márai, KrleŸa, Hrabal, Svevo, Kosztolányi. Și totuși. Un studiu comparat al acestui gen de literatură într-un areal delimitat geo-istoric (proza Europei Centrale și de Sud-Est din secolul XX) ne-a permis formularea câtorva ipoteze care vor fi avansate pe parcursul cercetării. Am elaborat și editat o masivă antologie (peste 1000 de pagini manuscrise) consacrată discursului memorial în beletristica acestui spațiu (Babeți et al. 1998) am operat selecția și parțial redactarea Dicționarului romanului central-european din secolul XX, însumând 221 de intrări (titluri), romane semnate de 165 autori. Expertiza dobândită de grupul nostru  prin acest tip de analiză comparativă ne îndreptățește să credem că generosul corpus de texte literare care tematizează Timișoara permite dezvoltarea unor linii de cercetare extrem de ofertante pentru ansamblul proiectului dedicat practicilor memoriale în context intercultural. Timișoara propune, și din acest punct de vedere, ceea ce se cheamă în toate accepțiile cuvântului, un studiu de caz.

Text publicat in volumul "Banatul din memorie" (coord. Smaranda Vultur), Ed. Marineasa, Timisoara, 2008


 

Alte studii




Categorii de surse memoriale