Home » Timisoara povestita » Povestiri de viata » Remember `89 - Marturii inregistrate la 7 ani de la Revolutia din 1989   

Interviuri din Arhiva de Istorie Orală a Fundației “A Treia Europă” din Timișoara

 
 

ADRIAN KALI

 
Mă numesc Kali Adrian, m-am născut pe 30 iulie 1968, în Timișoara. Sunt student la Facultatea de Istorie.

… În 1989 situația era foarte grea la I.J. Pips ( pe strada Gării ), unde lucram atunci. Ne puneau să muncim mult- era un grup de oameni care era calul de bătaie al membrilor de partid de acolo și am încercat să facem și noi ceva, să luptăm, căci nu mai suportam regimul acela.

Am avut un prieten maghiar căruia i-am zis dacă are de gând să vină să facem niște  “chestiuni”, și a acceptat. Puneam fluturași, scriam pe pereți “Jos Ceaușescu”.

            Pe data de 11 dec., luni, la emisiunea Panorama- emisiune politică pe canalul Budapesta 1- la care ne uitam, l-au arătat pe pastorul L.Tökes, care tot arăta că i se spărgeau geamurile parohiei și că securitatea vrea să-l aresteze și are probleme. N-am dat importanță acestui lucru. 

Eu lucram pe strada Gării, dar nu veneam niciodată acasă cu tramvaiul pe la Maria, ci prin Centru, cu troleibuzul 14.

            Într-o zi, pe 15 dec. am trecut pe-acolo cu un coleg și, văzând că se-adună oameni acolo, în Maria, am zis să cobor. Acolo m-am întâlnit cu niște prieteni. Au apărut apoi niște indivizi frumos îmbrăcați, iar pe partea cealaltă erau niște ofițeri de miliție. Dincolo, peste drum de alimentară se vedea mișcare - probabil că ne filmau și ar fi interesant să știm unde sunt video-casetele, să vedem concret cine a fost acolo, astfel s-ar explica multe din misterele Revoluției.

Pe la vreo 10 seara, vineri, 15 decembrie, o mașină neagră, Dacia Break, se tot plimba pe acolo. Era un grup care cânta , probabil erau pocăiții de la pastorul Dugulescu, și la un moment dat s-a auzit o voce care striga “ Ajutor, ajutor, îl ia pe fratele nostru ”, și am văzut doi indivizi cu părul lung, în haine civile, care trăgeau un alt individ spre acea Dacie. S-a făcut un fel de busculadă. Am întrebat “ Ce faceți cu el ? ”, “Păi îl arestăm!"; “ Păi cum îl arestați, aveți mandat, ceva ? ”. Apoi îl întreabă pe respectivul, “ tu cine ești ? ”; “ eu sunt Ștefan Iordănescu, șomer ”. I-a spus să meargă spre chioșcul RATT-ului, care era acolo și să-i arate buletinul. Acesta însă l-a lovit pe securist. Eu m-am dus lângă securist atunci și i-am zis “ uite, eu sunt la fel ca tine, din unitate ”, căci aveam și eu plete ca și ei și i-a dat drumul omului acela, de fapt mi l-a dat mie pe om. I-am zis să se urce repede în tramvaiul care era acolo… și a sărit omul în tramvai. În acel moment lumea a început să-i bată pe cei doi securiști și l-au tras pe unul dintre ei în mijlocul drumului, pe linia de tramvai. Individul era plin de sânge și s-a ridicat spunând “ las că v-arăt eu vouă ! ” Noi am început să râdem și nici nu ne-am gândit că a doua zi vor face ceea ce au făcut. Am vrut să urc în tramvai, dar acolo începuseră să percheziționeze, cereau să le arăți buletinul.

A doua zi ne-am dus la lucru și apoi, pe la ora șase ne-am dus prin fața casei lui Tökes. Nimeni nu intra însă înăuntru și am zis să vedem ce face- e arestat sau e înăuntru.

Am intrat înăuntru, dar unul, mai bătrân, care era acolo, ne-a spus să nu intrăm, că îl punem în pericol pe pastor.

Erau două uși și nu știam pe care să intrăm. Când am bătut ne-a sărit unul care era beat, în față. Am daschis ușa, până la urmă și s-a făcut un grup care a intrat înăuntru, inclusiv Tibi Kovacs- un prieten, a intrat aici. Când au ieșit, Tibi Kovacs a spus “ hai să încercăm să facem ceva”. Eu mă urc aici, pe un copac, voi striga ceva și voi mă susțineți. A strigat “ Libertate, libertate ”, și atunci s-a dezlănțuit totul. Am mers apoi pe drum și am oprit tramvaiele, iar unii au urcat pe tramvaie. Eu am început să spun “ hai să facem ceva, nu se mai poate așa ! » Oamenii au început să danseze Hora Unirii. Am zis să mergem spre căminele studențești, să scoatem studenții în stradă.

S-a făcut un grup de 11-12 persoane care a luat-o spre liniile de tramvai. A apărut un individ care a dat ordin la tramvaie să treacă. Cineva a zis atunci să mergem spre cămine, căci vin securiștii de la gară să ne aresteze.

            Am mers mai întâi spre Prefectură, pe podul Michelangelo, apoi spre Căminele Studențești. La un moment dat a apărut în fața noastră unul gras care striga “Frați români, frați români, gândiți-vă ce faceți, ce-o să se întămple ! ” I-am zis “ domnule, du-te acasă liniștit căci acum dacă tot am început, nu mai avem ce face ! ”În spatele unui troleibuz era un Aro, iar acesta, de frică, a sărit din mers în acel Aro.

Am mers apoi spre Consiliul Județean. Acolo m-am întâlnit cu Cătălin Teodoreanu, membru al trupei Survolaj. Am ajuns în față la Consiliul Județean unde lumea a început să dea jos însemnele comuniste. Dinspre pod a apărut o mașină de pompieri care a trecut pur și simplu printre oameni și chiar aproape peste mine, noroc că am reușit să mă prind de clanța laterală a ușii și am reușit să mă cațăr la șofer. Șoferul s-a dus cu mașina până în peretele casei de vizavi de Consiliu.

Lumea a început să arunce cu pietre. Erau trei militari și-un locotenent. Se arunca cu pietre și aceștia se apărau cu măștile de gaze. Dinspre Miliție au apărut două autobuze din care au coborât vreo 100 de scutieri și au luat poziție de luptă în fața Consiliului. La un moment dat lor le-a fost frică, dar și nouă. A apărut apoi o femeie care a spus " sunteți niște lași ". În vacarmul acela, căci ei aveau niște ciomege cu care băteau în scuturi, acea femeie i-a tras unui milițian cu geanta în gură. Ăștia ne-au atacat, noi însă am ripostat. La un moment dat unui prieten de-al meu, Felix, care era lângă mine, i s-a aruncat cu o sticlă de votcă în cap. El cu încă unul au smuls apoi un indicator de circulație și dădeau la milițieni peste picioare cu el. Au reușit astfel să-l dea pe unul jos. În afară de scutieri au mai apărut și alții care erau în uniformeo bișnuite. Scutierii aveau salopete albastre. Lumea s-a tot retras și am ajuns până la chioșcul de ziare, vizavi de Ascar. Milițienii, în neputința lor, au început să bată lumea care stătea și se uita la noi, lumea care se plimba.

            O coloană a luat-o spre Continental și una spre vila lui Ceaușescu. "Ăștia" s-au pus pe trei rânduri și au luat poziția de luptă, să ne atace. Noi am oprit două Dacii și le-am împins spre ei, ceea ce ne-a ajutat șă ieșim.

Am trecut apoi pe lângă vila lui Ceaușescu, cu huiduieli. Oamenii au început să se înarmeze cu bucăți de lemn din copaci, apoi au luat-o spre studenți și strigau "Români veniți cu noi !" Tot drumul se strigau lozinci " Jos pantofarul ! ", " Perestroika ! ". Studenții se uitau la geamuri și au fost puțini care mai erau și care au venit cu noi. Au fost și studenți arabi care au venit cu noi.

            Am luat-o pe lângă Radio Timișoara, apoi pe strada Cluj, pe drumul spre Sala Olimpia. Am zis șă mergem spre platforma muncitorilor, pe Calea Buziaș. Am ajuns la Fabrica de mănuși și strigam " muncitori veniți cu noi ". Oamenii țineau de gard, de ușă, ca să nu intrăm peste ei și n-au ieșit. Am luat-o spre Banatul, am ajuns acolo și același lucru s-a întâmplat.

A apărut o mașină care ne-a luminat și am zis că ăștia sunt pompieri. Începuseră să pună furtunurile. Cineva a dat la unul dintre pompieri peste mână, apoi oamenii au început șă dea cu pietre în apometre. Am lut-o spre Calea Buziașului, spre detergenți - unde oamenii vroiau să iasă afară, dar erau închiși. Acolo apăruse o mașină de pompieri și una militară, cu prelată.

Se striga " armata e cu noi, armata e cu noi ! ". Eu am plecat apoi din grup, m-am dus acasă și i-am zis mamei mele " fii atentă, că pică Ceaușescu ! ".

            M-am culcat, iar a doua zi, duminică, m-am dus la lucru, căci făceam ore suplimentare - ca să facem planul. Am mers cu troleibuzul 14 și am văzut că ieșeau de la Electromotor indivizi îmbrăcați în uniforme. La ora unu ziua am terminat lucrul și m-am dus spre casă. Am luat același traseu, pe la Maria, unde am văzut că se circula doar pe un singur sens. De la Sinaia, spre podul ce duce spre Catedrală erau soldați cu scuturi, de la Securitate. Se mergea pe un singur trotuar. Am văzut că erau sparte magazinele. Prin față la Sinaia trecea o mașină de miliție, iar cei din ea spuneau " oameni buni, mergeți acasă, fiți calmi, că e duminică ".

            Când am ajuns în fața Regionalei de căi ferate, era un soldat de securitate înalt și roșcovan, iar un trecător s-a dus la el și l-a scuipat în față, iar acesta n-a avut curajul să zică nimic. Am luat-o apoi spre casa lui L.Tökes. Dinspre Piața Gh.Doja am văzut două mașini blindate Aro și lângă ele vreo 6-7 persoane în salopete verzi, cu căști verzi și cu mitraliere.

            Am luat-o spre Calea Șagului, la unchiul meu. Pe la ora 3 a venit vară-mea și mi-a zis că survolează elicoptere și că în Piața Libertății au început să împuște oamenii. Scoseseră armata cu steagul de luptă, cu fanfara și era clar că era stare de război. Ziceau că a fost împușcată o femeie și au trecut apoi cu tancul peste ea. Am plecat la un prieten care era în cadrul poliției. Ne-am adunat mai mulți acolo. El fusese bătut. Fusese la Consiliu, apoi am aflat că Consiliul fusese cucerit de demonstranți, apoi recucerit de poliție, securitate.

Am plecat de-acolo spre Centru, cu un fost coleg de echipă- Leo Kaios. Am trecut de Catedrală.

…Înainte era pe-acolo un magazin de blănuri care a fost spart și oamenii ieșeau de-acolo cu blănuri, iar de unde era alimentara ieșeau cu mâncare și băutură. Am trecut și pe lângă Bijuteria și de-acolo ieșeau țigani cu diverse lucruri afară. În față la Modern era un grup de oameni care păzeau magazinul. Modern a fost printre singurele magazine care n-au fost sparte.

Am întrebat pe cineva dacă este vreo unitate militară prin preajmă. Mi s-a spus că la Cercul mare este o unitate de armată și ne-am dus vreo 5 persoane acolo. Când am dat colțul ne-a spus o santinelă " stai că trag ! ". I-am zis " de ce să tragi că n-avem gînduri rele !" M-am apropiat de el și i-am vorbit. Îl chema căpit. Gheorghe. I-am zis să trimită niște militari cu arme, în Centru și să nu mai stea acolo. A zis că ar trimite, dar îi e frică de civili că ar dezarma soldații. Spunea că el are doi răniți împușcați de civili.

Pe drum se vedea un tanc. Căpitanul Gheorghe mi-a zis că dacă tot sunt acolo să vorbesc cu un individ de la Securitate- îmbrăcat într-o haină de piele, dar eu i-am zis că nici așa prost nu sunt.

…..      Când am ajuns la Spital l-au adus pe soldatul Zaharia Adrian - împușcat în spate, care a fost vizitat după trei zile, pe 20 dec., de acest individ.

            Am luat-o apoi spre actuala Primărie. Era acolo o coloană care striga . În față la Continental era o formație de luptă- primul rând erau soldați, al doilea soldați de la Securitate. Ultimii care erau acolo erau îmbrăcați în haine de gărzi patriotice și apărau Primăria.

Ne-am dus apoi înspre Podul M. Viteazul și în față am văzut coloana, pe care am ajuns-o în fața Facultății de Electrotehnică.

            Când am trecut podul, am auzit că au început să tragă. A fost împușcată o femeie. Am ajuns până la Cantina Universității. Acolo s-a urcat unul cu barbă ( care ulterior a fost cu mine în salon, la spital ) și o femeie- Fărcău Mariana, care au strigat " fraților, să mergem să-i eliberăm pe frații noștri de la miliție !" Eu am spus că acolo e obiectiv militar și dacă ne apropiem o să tragă. N-o spusesem de frică, ci din logică. M-au acuzat că sunt de la Securitate, iar eu, ca să le dovedesc că nu sunt le-am zis că voi merge cu ei. Studenții erau închiși acolo, în cămine, și începuseră deja să sară pe geamuri, ca să vină la noi.

            Am luat-o pe strada Daliei, apoi pe Podul Decebal, spre Neptun.

Era un elicopter deasupra noastră. M-am întâlnit cu un nepot de-a lui Petre Magdin și cu un prieten, Ivanovici Florin, care ne-a dus la spital. La un moment dat am auzit că se trage. Când m-am apropiat am văzut niște siluete întunecate și un tanc și flacăra ieșind de la gura țevii. Făcusem armata la tancuri și am zis "gata, ăștia trag cu gloanțe adevărate ! " Am sărit pe prietenii mei, jos. Ne-au luminat cu un reflector și trăgeau din tanc. Pe mine m-au împușcat din tanc. Cum stăteam unii peste alții mi-au tras la cap și cum eu eram în alb, eram o țintă sigură.

Atunci m-au împușcat prima oară. Am simțit așa ca un picior în spate. Am strigat: " nu trageți, suntem frații voștri ", la care răspunsul a fost " frați pe dracu ! " și au început să tragă. Era 17 decembrie. Am văzut că prietenul și-a ridicat capul și în momentul ăla am sărit pe el și atunci m-au împușcat a doua oară. M-am ridicat și am luat-o la fugă. Efectiv, călcam pe oameni. Am ajuns la colț, acolo era Leo și i-am zis că m-au împușcat în spate. La un moment dat am simțit că îmi iese sângele pe gură, m-am dus pe strada Daliei, la colț. Acolo mai venise unul împușcat în picior. Îmi aduc aminte că oamenii au oprit o Dacie în care am urcat eu, Leo, Ivanovici și celălalt împușcat în picior. Ne-am dus spre Spitalul Județean. Am coborât la Urgențe și m-am întâlnit cu mama lui Ivanovici care era asistentă acolo. Acolo erau mulți oameni împușcați. M-a dus într-un salon unde erau șase pe un pat. Era un doctor african, negru care mi-a zis: " băiat, tu două gloanțe, tu împușcat de două ori ".

A venit un student care mi-a curățat rana apoi o domnișoară care mi-a zis să-mi dau datele. Ceva era dubios. Vară-mea m-a găsit în acel registru - care a dispărut - al șaselea, pe prima pagină. Mi-a zis că voi merge la chirurgie toracică. M-au urcat într-o salvare și mi-au zis să urc repede că a intrat Securitatea în spital. Am urcat în salvare, eram întins pe spate și am văzut cum închideau ușile de la Spital, la Urgențe. M-au dus la spitalul V. Babeș. Mi-au scos schijele de la prima împușcătură( dr. Ene ), m-au cusut și mi-au zis să rămân acolo că am un hematom de la lovitură și că până a doua zi îmi revin.

A apărut spre surpriza mea, într-un cărucior, bărbosul care vorbise mulțimii. I-am zis " tu nu ești ăla care ne-a zis că nu se-ntâmplă nimic ? ", dar n-a vrut să recunoască. Erau acolo Tabără Ioan, care a fost cu mine în salon, Bantea Ioan, Zaharia Adrian-soldatul și Cornea Constantin, care era hoț.

Spre seară a venit Horvath Ștefan, tipograful, care a fost împușcat în fața unității militare din Calea Aradului.

            Mai era Jinga, care era la Urgențe și care era grav de tot, nu știam dacă va mai scăpa. Au adus apoi pe unul în pielea goală și l-au pus pe pat lângă noi și i-au pus glucoză, căci avea pierderi mari de sânge. El spunea mereu "am fost împușcat, am fost împușcat ", iar noi i-am zis că și noi am fost împușcați. Atunci el a răspuns că el nu a fost demonstrant. Am sărit să-l strâng de gât, noroc că a sărit o asistentă și mi-a zis să nu-l omor. Am hotărât să-l ținem ca ostatic. Zicea c-a avut pușcă-mitralieră.

            În noaptea de 17 spre 18 decembrie a fost ploaia aceea îngrozitoare care a spălat totul. În momentul când fugeam de pe pod s-a făcut liniște și s-a auzit o voce: " hai, măi, luați-vă morții și răniții !" Lumea a ieșit afară și iar a urmat o rafală. Singurele mașini care n-au luat răniți au fost cele de taxi. Lângă taximetrist era câte un civil care știa unde merg demonstranții, de la taximetrist.

            Pe 18 decembrie dimineața au venit doctorii care mi-au zis de hematom. A venit Securitatea care a întrebat dacă sunt răniți acolo. Femeia de serviciu știu că a spus că nu sunt, căci noi eram considerați printre cei internați dinainte. Am fost deci acoperiți. Ni se aducea mâncare de către cei de la Spital.

A fost o atmosferă extraordinară. Le-am zis că nu mă simt bine, simțeam că mișcă ceva în mine.

            Pe data de 19 decembrie mi-au făcut o radiografie și am văzut că am un glonț în mine, iar a doua zi m-au operat tot pe viu. Am văzut în acea zi cum au ieșit oamenii de la UMT, cu un steag negru, unul tricolor și cu o icoană înainte. De acolo se vedea bine. În fața Spitalului a oprit o mașină militară din care au coborât trei persoane în uniformă militară, cu mitralieră la spate. Au spus că au acolo un soldat Zaharia. Era și acel căpitan cu care discutasem eu, cu trei zile înainte. Au spart cu un pistol mitralieră ușa și au intrat. Armata trecuse de partea demonstranților, dar noi nu știam încă ce se întâmplă.

Pe 20 dec. mi-au scos glonțul- dr. Anghel și cu George, asistentul.

Pe 21 dec. începuserăm să ascultăm știri, iar lumea începuse să ne viziteze. Am auzit la Europa Liberă că și Bucureștiul se ridicase. La Gara de Est au venit oltenii.

Pe 22 dec. am văzut la TVR că s-a prăbușit Ceaușescu. M-am dus în Centru, direct la Operă și am vrut să intru în Operă, dar nu m-au lăsat gărzile. Le-am zis că am fost împușcat și că vreau și eu să vorbesc.

Mi s-a zis că numai oamenii lor pot intra. Până la urmă am intrat, că mi s-a făcut rău. Am văzut două pistoale-mitralieră pe masa paznicului. Acum am aflat că domnul Fortuna a recunoscut că avea arme, că primise de la miliția TF, dar nu recunoscuse până atunci. Șeful gărzii am aflat că fusese Sorin Oprea. M-am întâlnit cu Tibi Kovacs. Era o stare de isterie generală. Toți vedeau dușmani. A venit cineva care a spus: " fraților, se predau ofițerii de securitate ". Într-adevăr au venit 6 persoane în vârstă, în haine lungi de piele. Au mai adus pe unul, pe jumătate dezbrăcat, căci ziceau că are un cuțit la el.

Am aflat apoi că era un plutonier de Securitate. Eu cu Kovacs ne-am dus la WC, căci eu luam multe injecții, să-mi revin, iar când am deschis ușa mi-a băgat cineva un pistol mitralieră în nas. Era unul cu ochelari acolo și am văzut cum discuta cu ofițerii de Securitate și spunea: " vedeți, și noi am putea face ce ne-ați făcut voi nouă, să vă împușcăm ". Am ieșit afară, iar în hol s-a strigat " Armata e cu noi, trece de partea noastră ".

I-am cerut unui căpitan de la aviație o insignă pe care o am și acum acasă. Am luat și o caschetă, un tricou pe care scria Libertate ! La un moment dat a spus cineva că vin securiștii. Toată lumea a intrat în panică.

Cineva a spus să mergem la Spitalul Județean că o să primim pachete pentru răniți. În față la " detergenți " era unul care îl verifica pe fiecare ce face. Probabil că era informator. Ne-am dat jos ( din mijlocul de transport ), l-am percheziționat și am găsit la el tei legitimații. I-am zis că nu-l putem lua și să se ducă. Am ajuns la Spitalul Județean unde ni s-au dat două cutii cu medicamente. Ne-am dus apoi la V.Babeș unde era bucurie imensă că a căzut Ceaușescu.

La un moment dat, pe 22 seara, au început împușcăturile. Ne uitam la TV. Au început să se ducă la spital un alt număr de răniți care au fost împușcați după 22, printre care era și celălat Horvath- care era împușcat în cap și avea scos ochiul, dar erau și militari răniți.

            A doua zi, pe 23 decembrie a început toată lumea să vadă teroriști peste tot. Am stat acolo, în spital, până pe 28 decembrie, iar a doua zi m-am dus la lucru. Începuse perioada când domnul Fortuna se lăuda cu ce a făcut el în timpul Revoluției. Ne-am dus și l-am dat jos.

            Din ianuarie a venit perioada anti-Iliescu, care pe mine m-a enervat de pe 22 dec. când a apărut la TV și a zis " tovarăși " și n-am avut încredere în el. Teroriștii nu atacă niciodată în masă, ci 2-3. Duc un fel de război de gherilă. Am încercat să le explic oamenilor acest lucru, dar nimeni nu înțelegea.

            În aprilie au mai fost chestii de-astea în Piața Operei, " golaniadele ".

De Iliescu știam noi din august '89 că urma să vină în locul lui Ceaușescu. Se zicea de un fel de front. Abia pe 22 dec. a trecut armata de partea cealaltă.

Spre Operă n-au tras niciodată. La Hotel Timișoara , vizavi se văd și acum găurile în zid, și spre Muzeu. Aceeași acțiune s-a făcut și în București. Au tras numai în oameni, în " ei " n-au tras. Au încercat să facă o psihoză, un fel de propagandă, ca să justifice totul. Dacă era ceva cu adevărat, primii care trebuiau împușcați erau conducătorii de pe vremea aia. Se știe foarte bine cine a făcut atunci parte din garnizoana Timișoara. Pe data de 17, 18 decembrie a ieșit armata în stradă. Există niște fotografii în care era tancul care a fost pe Podul Decebal. Sunt fotografii cu militari. Multor eroi li s-ar putea spulbera mitul, că n-au făcut de fapt nimic.

Participantă la Revoluție ar trebui să fie toată Timișoara, nu numai un grup, căci nu s-ar fi făcut nimic dacă n-ar fi fost toată populația în stradă.

Și noi am fost la Operă, am bătut dar nu ni s-a deschis, însă lor li s-a deschis. Interesant e de unde li s-a adus stația de amplificare și de ce miliția și securitatea nu le-a tăiat curentul ca să nu mai poată face amplificarea respectivă. Foarte frumos se putea ține toată Piața Operei în întuneric, și gata, se termina spectacolul. Piața Operei a fost însă iluminată permanent. Trebuie anumite chestii explicate. Informatorii au existat. Noi am încercat sã facem o mișcare de deșteptare a conștiintei, vãzând evenimentele din Europa- cãderea zidului Berlinului, evenimentele din Cehoslovacia, Bulgaria și Ungaria. La noi nu se întâmpla nimica. Am fãcut biletele pe care scriam “Jos Ceaușescu”, “Jos dictatorul”.

Mai prost ca atuncea, se trãiește, nu credeam cã se mai poate. Eu mi-am deschis gura în armatã spunând cã eu cred în Dumnezeu ºi am avut probleme, m-au trimis la munci. Apoi am vrut sã mã angajez controlor la RATT, am dat examen, l-am luat dar mi-au zis cã nu pot sa mã angajez ºi abia cu chiu cu vai am reuºit sã mã angajez la I.J Pips muncitor necalificat. O datã mi-am permis sã fac o glumã, am zis “Aici lucrãm ca la americani și suntem plãtiþi ca la ruși”. În momentul ãla m-au luat sã mergem sa discutãm. M-au amenințat luni de zile “Atâta-i dosarul ”, “Mai ai puțin și faci închisoare ” Eu tot timpul ziceam “Odatã și odatã trebuie sã se întâmple ceva, cã nu se mai poate”. N-aveai curaj sã vorbești cu nimeni cã nu știai cine-i turnãtor. Dupã revoluție m-am dus sã caut dosarul și mi-au zis cã s-a ars. Mecanicul șef de acolo i-a adunat pe muncitori într-o halã, când eram în spital și le-a zis cã eu sunt dușmanul poporului.

            Eu zic cã au murit mai mulți de 100, cãci s-a tras la grãmadã, ca sã-i înspãimânte. Eu cred cã au fost împușcați și colaboratorii care însă n-au fost trecuți pe nici o listã. Ei au avut în toate mediile “fire”.

Toatã lumea știa cã exista sectoristul, administratorul, era deci o mare masă de oameni care primea salariu, doar pentru cã-i urmãrea pe ceilalți.

            Acuma se încearcã sã se facã o spălãturã de memorie sã uitãm ce s-a întâmplat. Trebuie sã existe undeva o listã cã au venit și au luat, pe 17 decembrie, uniformele de gãrzi patriotice, lopețile. Pânã pe 22 decembrie se poate afla cine și ce a fãcut, verificând actele de care dispun unitãțile militare și întreprinderile. E foarte simplu de fãcut, verificând arhiva unitãților se poate afla cine a fost în stradã și cine a tras. Nu e greu, numai cã nu se vrea. Majoritatea din grupurile de manifestanți au fost tineri, dar niciunul nu apare acum la televizor. Copiii erau în fața grupului-studenți, muncitori, chiar și țigani cu copii în brațe. Acuma vin alții și se laudã cã au fost. Trebuie sã se facã presiuni sa se aibã acces la arhiva Securitãții, a Unitãților, a Judecãtoriei și se vor afla toți torționarii. Sistemul ãsta de represiune a funcționat din 23 august 1944.

            (Ca participant la revoluþțe, cum ați fost primit de cei din jur?)

La început “Bravo, ne lãudãm c-avem un revoluționar la lucru”, iar apoi s-a ajuns la faza cã am fost parașutat de unguri și au început sã creadã asta- cã am primit forinți sau dolari ca sã ies în stradã contra lui Ceaușescu. Dezinformarea și intoxicarea au mers fantastic.

            (ațI avut probleme?) Da, mai ales când am deschis gura împotriva lui Iliescu, întotdeauna am avut probleme, și-acuma am probleme. Trebuie sã ai coloanã vertebralã în toatã chestia asta. Noi am vrut sã fie bine și nu am ieșit în stradã pentru legea 42.

La Asociația 17 decembrie am asistat la faze din astea care m-au dezgustat. Am zis “Acuma ne-aruncãm înainte cã eu am fãcut multe, dar dacã nu cãdea Ceaușescu v-ați fi împins așa?” Îs scârbit efectiv. La Asociația 17 decembrie e fostul miliþian Benea care la proces a zis cã el a fost în stradã și Veverca a fugit dupã el și l-a împușcat. “Bine domnule, dacã te-ar fi împușcat Veverca de ce te-ar fi împușcat în picior și nu în cap?”

            Acuma suntem toți revoluționari-securiști, comuniști-toți gramadã. Publicitate le face la ceilalți care n-au nici un merit.

            (Din punct de vedere social consideraþi ca sunteþi protejat?)

Nu, nu sunt protejat. Faptul ca ai ieșit în stradã e cã ai vrut tu, a fost un risc. În momentul ãla nu știai ca vei câștiga sau nu vei câștiga, dar n-ai mai suportat. În ’90 am fost la Asociația 17 decembrie și erau scandaluri pentru ajutoare. Din punct de vedere social nu sunt protejat pentru ca nu am primit nimic. Ce am beneficiat din legea 42 e doar cã nu am plãtit impozit. În rest am primit un hectar de pãmânt pe care-l lucrã altcineva, trebuie sã mã judec cu el. Odatã mi-ai dat 5000 de lei, altã datã 40 de mii, împreunã cu insigna și diploma datã de Iliescu.

            Eu am fost și sunt anti Iliescu și n-am vrut sã primesc, așa cã nu mi-au dat nici cei 40 de mii. Eu sunt traversat de glonț înãuntru și m-am dus cu mâna bandajatã la doctor, care cred cã era doctor de cai. M-a întrebat unde sunt împușcat și i-am zis cã în spate. Mi-o trecut acolo nu știu ce și am primit 5000 de lei, dar eu, efectiv și-acuma mã simt rãu, cãci sunt traversat înãuntru. Ei îmi spun cã eu n-am fãcut nimica, dar eu am douã gloanțe în mine. În funcție de semnãtura acelui doctor eu nu beneficiez acuma de nimica, dar nici n-am avut nevoie. Din punct de vedere social și financiar ajungem pânã la urmã la concluzia “De ce a trebuit sã-i dai jos pe ãia ca sã-i vezi pe alții în locul lor”. Ți-ai fãcut treaba, foarte bine, societatea ți-a mulțumit. Revoluția înseamnã în primul rând shimbare de mentalitate, nu dintr-un pârlit sã-ajungã director. La noi se vede clar lipsã de gândire, de culturã. Pânã în ’96 tot au fost meeting-uri contra lui Iliescu, dar n-a cãzut, șase ani el n-a picat, dar s-a folosit atunci de noi. Dacã noi nu ieșeam atunci pe stradã nu s-ar fi întâmplat nimic și e clar cã de noi s-au folosit. Noi în naivitatea noastrã am crezut cã dacã ieșim gata, picã Ceaușescu. Niciodatã cu lumânãri și flori nu picã un guvern.

            (De ce credeþi cã revoluția a început la Timiºoara?)

A început la Timișoara pentru cã aici sunt bãnãțeni care sunt ca un ceainic care acumuleazã și se enerveazã. S-au enervat, atât. La Iași ar fi trebuit sã înceapã, dar vãzând pompierii le-a fost fricã și-au plecat acasã. Și mie mi-a fost fricã, la toatã lumea le-a fost fricã, dar nu existã erou viteaz, toți eroii încearcă sã scape. Noi bãnãțenii suntem obișnuiți cu un anumit stil de viațã. La noi în Banat tot timpul a fost scandal cu deportãrile. Mai e și datoritã faptului cã noi avem comunicare cu Vestul și oamenii sunt altfel, au fost mai nemulțumiți ca în altã parte.

            (Considerați cã a meritat sã faceți acel sacrificiu?)

Da, cãci pentru mine a fost bine cu toate cã preferam sã fiu sãnãtos. Eu n-am vrut sã fiu erou, ci m-am dus în stradã c-așa am vrut eu, iar faptul că ei au tras, asta-i vina lor. Ãștia dacã vroiau sã-și justifice revoluția puteau sã justifice cu ce au fãcut la Timișoara, Lugoj și ar mai fi scãpat câteva persoane în București unde s-a tras. Se puteau opri aicea pânã pe data de 20 decembrie. Masacrul de dupã 22 decembrie nu mai era necesar, erau destui morți și nenorociți atunci și nu trebuia sã se mai continue. Suferința nu era necesarã, se putea face și fãrã. Se putea face și fãrã sã omori oameni. Nu existã eroi-eroi sunt cei care încearcã sã scape și ãia scapã. Existã morți, raniți și cei care scapã, care au avut noroc. Un copil de 15 ani a avut o sticlã incendiarã și a vrut sã o arunce pe un tanc și l-au împușcat, i-au amputat mâna, nu mai are mânã. Puteți merge și la Ștefan Iordãnescu care e director acuma la teatru, sã vorbiți cu el. El a fost pe 15 acolo. În decembrie au fãcut ședinþã de partid și s-au bãtut cu cãrãmida-n piept cã-s mari membri de partid, iar apoi erau FSN-iști. Si-atunci existau probleme etnice, era repulsie fațã de ãla care era ungur. Tot timpul au existat. Dupã ’90 însã s-a dat amploarea aceasta, dar ele au existat și înainte. Erau probleme etnice, economice, mergeai la lucru și erau 5 muncitori și 20 de șefi. Mã deranjeazã cã acum se uitã toate chestiile astea. Aici trebuie luat omul de la început unde s-a nãscut, ce școli a fãcut, ce-a muncit și apoi ajungem la 17-20 decembrie și vedem dacã omul ãla era din convingere în stradã sau pentru cã așa erau ordinele și astfel se rezolvã multe.

           
           

TRAIAN ORBAN

            Mă numesc Orban Traian, m-am născut la 20 februarie 1944 la Petroșani, sunt român, de profesie medic veterinar, absolvent al Facultății de Medicină Veterinară din Cluj promoția 1973. În prezent sunt pensionar, invalid, din revoluție, prin împușcare de gradul II și handicapat. Sunt președintele Asociației Memorialui Revoluției care s-a înființat în 1990, o asociație care s-a constituit în dorința de a se cinsti memoria eroilor, crearea unui centru de documentare, aflarea adevărului despre revoluție, crearea unui complex memorial de monumente care să marcheze cele mai importante locuri din oraș, unde au murit oameni.       

La 16 decembrie 1989 eram în comuna Tormac și am auzit seara că în Timișoara au loc manifestații împotriva puterii comuniste. Nu erau mijloace de transport în seara respectivă și a rămas ca a doua zi dimineață să vin la Timișoara să văd ce se întâmplă. Am aflat că la locuința lui Tokes lumea s-a mobilizat și a protestat împotriva evacuării sale. El era pastorul bisericii reformate din Timișoara. A doua zi la amiază la telefon, pentru că locuiam la sediul CAP-ului din localitate, am aflat că este chemat la telefon un domn Stanciu Pompiliu, era procuror. Era chemat în 17 decembrie la Timișoara de urgență. El era la tăiatul porcului în comună. A lăsat totul și se îndrepta spre mașină ca să plece. L-am rugat să mă aducă și pe mine la Timișoara din comună. Am aflat ulterior că el s-a dus, chemat fiind la slujbă, la anchetarea unor arestați privitor la evenimentele care se desfășurau în Timișoara. Am ajuns în jurul orelor 14, în zona hotelului Continental. La hotel era multă lume, era o masă de manifestanți care huiduiau și strigau diferite lozinci. Tot în zonă, lucru care m-a surprins, erau cordoane de militari în termen cu arma în mână, în zona dintre hotelul Continental și Banca Națională, iar în partea opusă, dinspre Bastion, erau cordoane de milițieni cu căști, scuturi și bastoane. În zonă, înspre Poșta Județeană am văzut niște tancuri și taburi militare care staționau. Între cordoanele militare erau și ofițeri de armată și am văzut și civili în haine de piele care circulau și discutau în afara cordoanelor. Circulația tramvaielor era oprită și se scandau lozinci care entuziasmau lumea: “Libertate”, “Jos Comunismul”. Se făceau apeluri către populație să se împrăștie, lumea nu s-a împrăștiat și a început un dialog între cordoanele de militari și manifestanți. După jumătate de oră un tanc a ieșit din spatele cordoanelor de militari înspre demonstranți încercând să-i împrăștie. Lumea s-a dat la o parte. Până la urmă n-au reușit să-i împrăștie. Am văzut un cetățean care purta un dialog cu un ofițer. Acest om a fost reținut și l-am văzut cum a fost lovit bestial cu paturile de pușcă de către militari. L-au bătut până a căzut la pământ. Am aflat ulterior că acest om a scăpat. Militarii, milițienii au încercat din nou să împiedice manifestanții, noi ne-am retras înspre Piața Sf. Gheorghe, pe unde era Bega (magazinul denumit Bega mică – n.n.), au venit după noi. Se riposta cu pietre, cu bucăți de obiecte. N-au reușit, dar apoi în masa de manifestanți au intrat tancurile și taburile care veneau în viteză. Era o bătălie, noi cu mâinile goale și ei cu aceste mijloace. Nu se trăgea în perioada respectivă. Am ajuns în Piața Sf. Gheorghe unde ardea un chioșc de ziare, am văzut niște indivizi care spărgeau vitrine, noi protestam că să nu facem pagube, că nu pentru acest lucru manifestăm. În jurul orelor 15, i-am văzut pe acești tineri care spărgeau, erau 4 sau 5, ei nu țineau cont de solicitările noastre, își vedeau liniștiți de treabă. Am observat că militarii n-aveau nimic cu aceștia, nu-i agresau, nu-i arestau. Atunci nu mi-am dat seama ce se întâmplă, dar gândindu-mă, ulterior, mi-am dat seama că e un scenariu pentru a-i compromite pe manifestanți, în dorința de a avea o justificare a agresiunii care urma. Ulterior când ne-am retras din Piața Sf. Gheorghe înspre Piața Libertății am parcurs mai multe străzi urmăriți de militari în termen cu arma la mână. Acești spărgători de vitrine au intrat și pe unele străzi laterale. Au ajuns la un magazin de chimicale pe care vroiau să-l incendieze. Eu, fiind timișorean, am știut că la subsolul acestui magazin exista un depozit de material inflamabil. Închipuiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă acest depozit era incendiat. Le-am spus la ăștia că deasupra locuiesc eu. Au plecat fără să spună nici o vorbă. Ferestrele au rămas sparte. Am ajuns în Piața Libertății în dreptul cofetăriei Macul Roșu. Niște indivizi au devastat cofetăria, au scos mobilierul pe linia de tramvai și i-au dat foc. Și consignația din piață a fost devastată, ieșeau oameni cu haine, cu aparate foto, cu televizoare și alte obiecte valoroase. Erau oferite manifestanților. Noi am refuzat să le luăm. Am protestat, degeaba, ei își făceau treaba și dispăreau cu obiectele. În Piața Libertății au ajuns tancurile. Unul dintre tancuri a fost incendiat și s-a îndreptat în viteză înspre Piața Unirii, pe strada Alecsandri în uralele mulțimii. Cordoanele de militari încercau să blocheze accesul în piață. Încă nu se trăgea. Am participat la blocarea unui tanc în Piața Libertății, niște tineri s-au postat în fața lui, au încercat să introducă diferite obiecte între șenile. Am pus mâna pe un cablu de remorcare de tanc, l-am introdus între șenile și i-am cerut unui tânăr să introducă în țeava de eșapament a tancului o cârpă, astfel încât s-a oprit motorul la tanc. Imediat, în uralele multimii, tancul s-a oprit. În apropierea garnizoanei care se află în Piața Libertății erau niște autoturisme. Unul din ele a fost incendiat. Am aflat ulterior că erau autoturisme ale unor cadre militare din Divizia 18 care-și avea sediul în piață. După incendierea autoturismului a fost dat semnalui de începere a represiunii, era după ora 16,30 când au început să tragă. Erau gloanțe, probabil, de manevră pentru că nu a fost nimeni rănit. Erau urale, mulți încercau să se retragă din piață. Am încercat s-o luăm spre operă pe strada Alba-Iulia, dar venea o coloană de manifestanți dinspre operă stigând “Libertate”! În piață s-au rărit. Am văzut câțiva reținuți. Nu voiam să plecăm din fața garnizoanei, strigam că “Armata e cu noi !”, “Jos Ceaușescu !”. Aș vrea să vă spun că între 16 și 16,30 am discutat cu niște militari în termen. Mi-au spus că sunt în alarmă de la 5 dimineața. Erau înarmați, dar nu aveau gloanțe la ei. Le-am oferit țigări. Am observat după 16,30 că focul se întețește. Am văzut că din pereți sar bucăți de tencuială, semn că într-adevăr se trage cu gloanțe adevărate. Speriat, m-am retras în diferite imobile din piață. Am intrat din nou în piață, încercând s-o iau înspre muzeu, pe strada fostă Karl Marx ( azi Lucian Blaga – n.n.) dar și de-acolo a venit o altă coloană de manifestanți și-am văzut un ofițer agresat de manifestanți, îl băteau. Ne-am întors înapoi, tot în fața garnizoanei unde înainte de ora 17, au ieșit din garnizoana militară trei civili cu pistoale și trei bărbați îmbrăcați în mantale militare cu căciuli și cu automate în mână.Am văzut că dinspre sediul diviziei, unde se află statuia lui Decebal, se trage din balcon și de la o fereastră, am văzut niște militari în termen care încercau să stingă un incendiu, o Dacie. La un moment dat, fiind la intersecția de la extremitatea Pieții Libertății cu Karl Marx, am discutat puțin cu militarii și-am auzit că un militar a fost împușcat. Lângă mine a fost rănit cineva și m-am aplecat asupra lui să văd ce s-a întâmplat cu el. Sângera puternic și m-a stropit pe față și pe haine. În același moment am fost împușcat în picior, înainte de ora 17. Am strigat, am leșinat de durere, m-am simțit purtat de niște tineri la o mașină și am fost dus cu mașina la Spitalul Județean. Durerea a fost foarte mare când m-au apucat de piciorul rănit. Ei credeau că sunt lovit undeva la față, la cap că eram plin de sânge. La spital, am fost dezbrăcat de haine, eram pe o targă, mi s-a dat primul ajutor, dar am fost lăsat pe coridor. Probabil erau urgențe mult mai mari. Pe coridoare, pe tărgi, în cărucioare, erau răniți, unii strigau, erau și morți acolo, ceva de nedescris. Veneau tărgi cu răniți de la mașini de salvare care aduceau mereu și mereu răniți. Am stat multă vreme, eram pe coridor, era frig, era iarnă. La un moment dat a venit la mine un brancardier, care mi-a spus că lucrează în satul Șipec, în Dorna. M-a întrebat cum s-a întâmplat, i-am povestit. M-a cunoscut.

L-am rugat să-mi aducă o pătură și le-a recomandat unor brancardieri că bine-ar fi să fiu dus la Spitalul de Ortopedie ( care se afla în locația actuală a spitalului de oncologie, sectia chimioterapie).

Astfel am scăpat din Spitalul Județean, unde am aflat că s-au petrecut niște lucruri groaznice. Am fost transportat la Spitalul de Ortopedie cam după vreo oră, era după șase seara. Am fost dus într-un salon, mi s-a făcut o primă toaletă. Dar era o bulibășeală extraordinară. Spitalul era supraaglomerat. A doua zi, am fost mutat în alt salon. După vreo 9 zile am aflat că în spital a sosit o echipă de medici din Austria care m-au tratat într-o primă fază și am fost transportat apoi cu un convoi de salvări în Viena. În 27 decembrie am fost primul pacient operat de austrieci. Era o echipă de medici austrieci de la spitale diferite, de la spitalul de politraumatologie-profesorul Johan Poigenfurt care a fost șeful clinicii. În perioada în care acești medici tratau răniți, în Timișoara încă se trăgea. Acești medici au fost extraordinari. Au salvat multe persoane de la pieire. În spital era foarte multă lume, spitalul nu era pregătit pentru atâția răniți. Medicii austrieci au inițiat transporturile de răniți și recuperarea lor în Austria. Pentru acest gest umanitar în cursul anului 1997, profesorului Johan Poigenfurt i s-a acordat de către Consiliul Local al Municipiului Timișoara, titlul de cetățean de onoare al orașului, iar Universitatea de Medicină i-a acordat aceluiași profesor titlul de Doctor Honoris Causa. Aș vrea să mai adaug că, ajungând la Viena, s-a constatat că în picior era un glonț. Am fost operat și glonțul mi-a fost adus deasupra patului într-o pungă de nailon. Am cerut o expertiză balistică a acestui glonț și-am aflat că era dintr-o armă Kalașnikov, un glonț de 7,62, aflat în folosința armatei. S-a confirmat că am fost împușcat de un cadru militar al armatei sau de o armă ce era în dotarea armatei. Aș putea să mai adaug niște aspecte legate de felul în care am fost tratat la Viena, condițiile de excepție, de igienă deosebite și alimentare, gesturi pline de umanitate ale cadrelor medicale. Mulți răniți au fost internați în spitale specializate din Viena, plățile pentru acestea au fost realizate de către municipalitate și de societăți de asigurare din Viena. În timp ce eram spitalizat în Timișoara, în 20 decembrie am aflat că întregul oraș iese la manifestație, am aflat că au ieșit din fabrici muncitorii de pe platforma industrială, de la Elba, Solventul, UMT și alte întreprinderi. În ziua de 20 decembrie, Timișoara a fost declarată oraș liber. Până atunci eram cu teama în suflet că ce va urma, ce se va întâmpla cu noi. Am aflat că din Spitalul Județean au fost furați morții din morgă și că răniții sunt anchetați A fost o primă impresie care m-a înspăimântat. Ziua de 20 decembrie ne-a adus o nădejde în suflet, că mai mulți sunt alături de noi. Așteptam ca și alte orașe să procedeze la fel. Am aflat că și la Lugoj au fost manifestații în 20 decembrie.

În 21 decembrie am aflat că la București va avea loc o mare manifestație pusă la cale de Ceaușescu, însă sensul acestui miting din București a fost deturnat, în final Ceaușescu a fost huiduit. A doua zi am aflat că s-a murit în București, au murit foarte mulți. Am aflat că și în alte localități din țară au avut loc manifestații, la Brașov, Cluj, Sibiu.

În 22 decembrie am aflat că Ceaușescu a fugit. Era o fericire extraordinară. Iliescu a preluat frâiele puterii. La început, Iliescu fiind considerat un disident, a fost acceptat. Am aflat că noua putere se instalează și că există structuri militare care se opun, probabil, oamenii lui Ceaușescu. După 22 am constatat că și în continuare se trage în oraș, deși în Timișoara începând din 19 decembrie și până în 22 nu s-a mai tras. A început balamucul cu teroriștii și lumea era înspăimântată. Probabil se dorea ca oamenii să stea în casă liniștiți pentru ca noua putere în luptă cu teroriștii să se poată instala. A fost un lucru mizerabil, pentru că de fapt s-a declanșat o agresiune împotriva propriului popor, a propriei armate, pentru că s-a tras și în armată. Am făcut parte din Asociația 17 decembrie în care am pus bazele unei arhive prin înscrierea răniților și a urmașilor în această asociație însoțite de declarații ale lor asupra felului în care au fost agresați, răniți sau împușcați. Baza de date pe care am realizat-o la ( Asociația )17 decembrie, după o bună perioadă a dispărut ( cum ? unde? ) Nu se dorea aflarea adevărului. Eu însă am făcut copii după această bază de date și le avem în baza de date a asociației Memorialul Revoluției. Iliescu trebuia să vină la Timișoara în ’91, o parte a asociației s-a opus și astfel conducerea asociației a fost schimbată. În Asociația 17 decembrie înscrierea s-a făcut pe baza unui certificat medico-legal sau documente de la Procuratură. Asociația noastră s-a implicat în a-i mobiliza pe membrii ei să participe la procesele care au avut loc. S-a inițiat un proces împotriva criminalilor din revoluție, Procesul celor 24, în care noi am dat declarații, dar, după alegerile din ’92, nu a mai existat dorința politică pentru aflarea adevărului.

Procesul de la Timișoara a fost mutat la București. Martorii revoluției trebuiau să se deplaseze la procesele din București, astfel încât mulți nu s-au mai prezentat, mulți erau amenințați și intimidați. Așa se face că, deși adevărul era în mare cunoscut din presă, vinovații erau liberi. Criminalii din armată, care au dat ordinele criminale au fost avansați, beneficiază de prevederile legii 42 mulți dintre ei, mulți din cadrele interne ale Miliției au certificat de revoluționar. Personal, împreună cu câțiva membrii ai asociației ne-am deplasat la București la guvern, la parlament, am ajuns până la Preșidenție și la Curtea Supremă de Justiție, la Procuratura Militară și la Ministerul Justiției, dar nu am avut înțelegere. Am fost demiși din asociație. M-am implicat în conducerea asociației Memorialul Revoluției de cinstire a memoriei eroilor, de constituire de monumente în cele mai importante locuri în care au avut loc represiunile. Am făcut parte din comisia pentru cercetarea evenimentelor care s-au desfășurat în spitalele din Timișoara. Mi s-a confirmat prin declarațiile cadrelor medicale că morții din Timișoara au fost aduși la morga Spitalului Județean. În ziua de 18 decembrie au fost furate documentele din Spitalul Județean referitoare la morții și răniții din revoluție, registrele, foile de tratament și observație au fost sustrase de reprezentanți ai securității statului pentru a se șterge urmele. Am aflat că în Timișoara au fost anchetați peste 900 de persoane dintre care peste 100, minori. Peste 100 de oameni au fost împușcați mortal. În total 111 victime prin împușcare, peste 450 de răniți. Am aflat că spitalele au fost păzite de cadre de miliție și armată începând cu a doua zi de când au fost aduși răniți. Accesul familiilor a fost interzis. Un număr de 43 de cadavre au fost sustrase din morga județeană în noaptea de 18 spre 19 decembrie și transportate la București unde au fost arse la crematoriu. Am aflat că cenușa eroilor noștri a fost aruncată undeva într-o groapă, într-o zonă în care se aruncau gunoaiele Bucureștiului. Am aflat că în Spitalul Județean în unele clinici s-a facilitat interogarea răniților. În ianuarie ’90 a fost descoperită o groapă comună în care au fost aruncați morții din Spitalul Județean și din alte morgi, au fost identificați. Nu înțelegem pe ce criterii au fost selecționați morții furați din morga Spitalului Județean. Referatul acestei comisii din care a făcut parte și doctorul Nicolcioiu există. Doctorul Golea care era directorul Spitalului Județean pe atunci, a predat cheia de la morgă organelor de securitate și miliție fapt care a facilitat sustragerea cadavrelor. Cadavrele din morgă aparțineau Institutului de Medicină Legală. Ele au fost furate cu concursul directorului Spitalului Județean. Anchetările din Spitalul Județean s-au făcut cu concursul profesorului Ignat Petru de la Clinica 1 Chirurgie despre care ulterior s–a aflat că în cabinetul lui se întâlneau reprezentanți ai Securității cu cadre medicale, cu reprezentanți ai Miliției și ai Procuraturii. Era un mic comandament de informare și de relații în cadrul Spitalului Județean care funcționa în cabinetul doctorului Ignat. Acest doctor a fost avansat ca profesor. Există dovezi că acest comandament de represiune a funcționat în Spitalul Județean. În Spitalul Militar nu au fost primiți răniții civili din revoluție. La porțile spitalului au murit câțiva răniți, până când au fost transportați la alt spital, au murit acolo sau în salvare pe drum. Au fost cazuri, de exemplu, Bărbat Vasile rănit în Piața Libertății a fost luat de pe masa de operație la ordinul doctorului Pop Augustin. Acest colonel, Pop Augustin a fost avansat la gradul de general, după revoluție. Această comisie a făcut o conferință de presă, chiar două. Doctorul Nicolcioiu a fost amenințat că se va termina cu el fiindcă conduce această comisie. În Clinica 2 Chirurgie nu s-au interogat răniți. S-a aflat în cadrul acestei comisii că în Spitalul Județean au fost cazați și militari în termen, s-a aflat că efecte militare s-au ars în crematoriul din Spitalul Județean. Ulterior, referatul acestei comisii a fost ignorat, comisia, totuși, și-a făcut datoria. Constatăm că puterea politică instalată după `92 nu a avut dorința de a face lumină în ceea ce privește vinovații din revoluție, sprijinirea răniților și a urmașilor victimelor din revoluție. Dorim ca cei vinovați să fie pedepsiți. (Vă considerați revoluționar?) Până când vinovații din revoluție nu sunt puși în față, ne considerăm victime. Pentru că mulți din revoluționarii care au apărut în față sunt niște profitori. Eu am participat efectiv în revoluție de la ora 13 la ora 17.

     

Interviu realizat de Adrian Onica la Timișoara în 4 aprilie 1997 cu Traian ORBAN

 

CONSTANTIN COSOVAN            

Mă numesc Cosovan Constantin, m-am născut în 25 iulie 1948 în comuna Frătăuții Noi, Județul Suceava. Lucrez în Timișoara din 1978 în cadrul Institutului Universitatea Politehnica Timișoara ca cercetător și director al secției de prototipuri și microproducție.

            Ca orice om trăitor al anilor de amintire neplăcută, acum, a anilor de până-n ’90, revoluția a fost receptată din plin, trăită efectiv în zilele fierbinți ale momentelor când se trăgea, ale momentelor când se credea că totul este pierdut ca și a momentelor când s-a sărbătorit euforic fuga, arestarea și apoi împușcarea lui Ceaușescu. În Timișoara se simțea un oarecare val de nemulțumire mai ales după vizita lui Ceaușescu din ’88 la Politehnică, dar nu numai la Politehnică, ci peste tot în oraș. Acest val a fost ulterior resimțit și înțeles de întreaga populație care vedea marile și profundele transformări care se petreceau în Europa și care a transformat în semnal pozitiv evenimentul politic al întâlnirii dintre Bush și Gorbaciov. Probabil că revoluția a trebuit să înceapă în alt loc, probabil că la Iași, pentru că în urmă cu o săptămână în delegația întâmplătoare pe care am avut-o în Iași, noaptea venind spre gară, o grămadă de milițieni și soldați încorporați în trupele de miliție spălau toate zidurile și podurile de tot felul de lozinci.

 În Timișoara problema a început cu evacuarea pastorului Tökes, pastor care acuma se înțelege că știa și probabil a fost dirijat într-o astfel de acțiune, pastor care a organizat la sediul bisericii în care slujea, pe lângă slujbele pe care le făcea și acțiuni cu caracter antinațional. O serie de zeloși ai vechiului regim au tăbărât noaptea la 3-4 și l-au evacuat. În acest context mulțimea de oameni, populația, a fost foarte iritată. S-a creat o stare de tensiune și de revoltă generalizată.

 Totul a culminat cu scoaterea armatei în ziua de duminică 17 decembrie pe străzile orașului, de dimineață de la 8,30-9, care a defilat în lung și-n lat cântând, mărșăluind și incitând populația. Defilarea în forță a armatei i-a făcut pe oameni să se adune în număr mai mare ca de obicei, duminica după-amiază. La început au fost cete de copii care păreau nevinovați și care s-au dedat la spargeri și devastări, lucru care a incitat întreaga populație, nu a le continua exemplul, dar a-și manifesta totuși un sentiment de mulțumire și care a făcut să iasă armata și să se opună acestor spargeri, de altfel nejustificate. Nu a fost prea greu să se intre în conflict cu forțele de ordine, care a degenerat după orele după amiezii. Pe acest fond s-a încercat supravegherea întregii populații a Timișoarei cu ajutorul unui elicopter care a umblat deasupra orașului peste tot și se pare că din el s-a și tras. Totul a fost euforic până când, odată cu lăsarea serii au picat și primii morți. Primii morți i-au pus pe oameni în situația în care nu mai aveau ce pierde.

În ziua de 17 eram ofițer de serviciu pe institut. Când am ieșit în stradă am constatat că în fața Spitalului de Ortopedie erau câteva sute de oameni întinși pe jos, răniți, în jurul orei 20,30 când lumea a fost fugărită din centru și mergând spre domiciliu erau urmăriți,hăituiți și pe ( străzile n.n.) laterale, împușcați. Starea asta am interceptat-o pe Bulevardul Mihai Viteazul când am urmărit cum au fost alungați din centru spre Piața Bălcescu câteva mii de oameni, mai mult sau mai puțin turbulenți, din care, din când în când, câte unul, doi cădea. Aceștia căzuți erau adunați și aduși la Spitalul de Ortopedie, de-aici, de pe Mihai Viteazul. Către orele 22 nu mai puteam circula pe stradă. Cei răniți erau interogați în stilul de atunci, li se lua datele și se comunica prin stație la o bază. Către orele 23 am ajuns către domiciliu, în partea opusă a orașului, cu frică și emoții să nu mă împuște cineva. De peste tot se trăgea.

Peste urmele de sânge a venit o ploaie mare care a spălat și-a liniștit pe undeva și pe oameni și a ajutat și forțele de ordine spălând de sânge caldarâmul. În zona în care am trăit eu, lumea se grupa, se încerca să se prindă posturile de radio străine să vadă ce se comunică și ce se spune, știrile erau foarte puține, foarte vagi. Cele care se spuneau atunci, după părerea mea erau de-a dreptul exagerate. A doua zi dimineață, ( era luni – n. n.) mare parte din oameni au încercat să meargă la servici ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar la fiecare întreprindere era deja securitatea organizată, făcea liste și tabele, serviciile de personal aveau ca misiune să raporteze pe toți cei care lipsesc de la servici. Acest lucru a continuat în tot cursul zilei de luni, toate instituțiile mari au fost înconjurate de armată și nu se mai putea apropia nimeni de ele.

Se aștepta să se organizeze ceva, organizare care se aștepta de luni din partea marilor întreprinderi: UMT, Elba, Electromotor și altele. Lucrul ăsta s-a întâmplat. În cursul zilei de marți dimineața s-a încercat o mobilizare inversă a cetățenilor prin forțele de apărare locale care erau prin pregătirea militară. Ni se spunea că vom fi noi scoși în stradă să păzim turbulenții, să fim echipați în hainele de pregătire militară pe care le aveam, dotați cu puști și se zvonea că ni se va da și muniție, lucru care ne-a îngrijorat profund pe toți. Am fost adunați într-un amfiteatru, eram vreo 200. Către orele 9 dimineața a trecut un avion destul de mare, civil, din el s-au parașutat o grămadă de oameni undeva într-o zonă laterală a orașului. Abia miercuri la noile încercări ale muncitorilor să se organizeze, știu că s-a ajuns în centru într-o mare mulțime de oameni.

Am trăit evenimentul când unitatea militară care păzea Spitalul de Ortopedie și Institutul de sudură, respectiv Piața Doja în care era ambasada Iugoslaviei, impresionați fiind de faptul că muncitorii au venit cu copiii lor în primele rânduri, au ridicat armele în sus și s-au îmbrățișat. Și așa rând pe rând toate unitățile puse să-i împiedice pe oameni să pătrundă în centru, la operă și în fața catedralei s-au trezit până la urmă fraternizând și ajungând cu toții în centru. Așa s-au format grupuri care au pătruns în Piață, în jurul prânzului ajungând peste 100 de mii de oameni. S-au format comitete, delegații, s-a ajuns la balcon, se citeau de acolo tot felul de manifeste, de proclamații și dorințe. Evenimentul cel mai impresionant a fost când Comandamentul Garnizoanei Timișoara a fraternizat cu populația spre disperarea și mirarea Bucureștiului. Lumea a rămas în centru. (Erați și dvs. în centru?) Da. Locul de muncă fiind în centru, chiar fără voia mea am fost în mijlocul evenimentelor din această parte. Am observat mulți informatori, am instituit grupe de oameni în care aveam încredere, am încuiat ușile, îi percheziționam pe toți cei ce intrau să n-aibă arme. Am constituit grupuri și-am păzit zi și noapte fiecare ușă, fiecare intrare, fiecare colț. Ne trezeam noaptea cu ploaie de gloanțe din diverse locuri. Au fost și printre noi răniți. Psihicul și la noi era foarte labil și foarte irascibil. Lumea era foarte greu de condus. Cu sufletul la gură populația din centru și de peste tot aștepta manifestația de la București. Aceasta a venit ca un imbold foarte benefic pentru toată lumea. Fuga dictatorului cu elicopterul a fost momentul când toată populația care mai stătea la televizor în Timișoara,...... atunci a fost momentul hotărâtor să vii de partea revoluției sau nu. În centru era, atunci un vacarm de nedescris, dar într-o euforie și o bucurie nemaipomenită.

Și timpul a fost favorizant cu revoluția, deși era iarnă, era mult mai cald și mai plăcut ca în orice iarnă de până atunci. Impresionante rămân foarte multe lucruri din acele zile, dar de neînțeles a fost starea care a urmat după aceea, parcă mai grea și mai cumplită, până în zilele în care s-a cucerit un punct de rezistență în centru, la operă. Acolo s-a constituit un nucleu, prima organizație politică a momentului. Era nevoie de un centru coordonator care să preia starea de atunci. Convingerea intimă și nu numai a mea a fost a unui comunism cu față umană, înțelegându-se că nu se poate trece de la o extremă la cealaltă. Dintre primele scandări în plen, acolo, s-a anunțat că de fapt primul secretar a reușit sa scape de trimișii Bucureștiului de atunci, respectiv Dăscălescu cu trupa lui. S-a scandat numele lui Gorbaciov o perioadă, apoi numele primului secretar ( Bălan –n.n.) căutându-se o soluție politică a momentului. Printre organizatorii grupului au fost și colegii mei direcți. A fost domnul Fortuna cu care am ținut mereu legătura și i-am asigurat sprijin cât s-a putut din cadrul SPM-ului, chiar oameni din prima linie, e vorba de Sanda Adrian, de Raicu Cătălin care erau mai tineri, studenți seraliști. Țineam legătura din oră în oră, ce se spune sus (balconul operei), ce se crede sus și ce se întâmplă jos, ce se crede la nivelul nostru de jos. Ei făceau naveta de la balcon la noi, ne spuneau ce trebuie să facem, am dus tot felul de mesaje la ambasada Iugoslaviei care foarte prietenește le aștepta și le lua imediat. Toate zilele alea au fost într-o căutare continuă și era de neînțeles încetineala formării comitetelor la diverse întreprinderi și trimiterea oamenilor de încredere, a reprezentanților celor mai serioși care să poată să aibă cuvânt și să poată reprezenta pe oamenii cu care să se poată demara întreagă viață a orașului. La toate nivelele au fost perturbații care n-au putut înăbuși primul nucleu format Frontul Democratic Român, care avea o platformă în 12 sau 15 puncte. Această platformă a fost tipărită și în limba maghiară și în cea germană și sârbă și difuzată sub formă de fluturaș în tot orașul. Conducerea frontului era formată atuncea din Fortuna, Claudiu Iordache și mulți alții, conducere care era în permanență ocupată cu preluarea și culegerea tuturor informațiilor și stabilirea contactelor și legăturilor cu toți delegații întreprinderilor. În cadrul comitetului de partid s-a format o altă conducere ce-l avea în frunte pe Bălan, care își alesese și el oamenii de încredere cu care să preia conducerea politică a noii stări. Cert este că au fost câteva zile de dueluri legate de nucleul format în Piața Operei și nucleul format la Comitetul Județean. La început mai mare credit a avut nucleul lui Bălan decât cel de la operă. Ulterior au fost oameni care au denigrat pe cei de la operă. S-a propus ca această conducere de aici să plece la București să-și prezinte punctul de vedere, să fie cooptată în conducerea pe țară. La plecare s-au stabilit tot felul de delegații și de trasee, până la urmă s-au manevrat așa de bine lucrurile că la plecare, grupul care a plecat în frunte cu Fortuna a cerut să plece cu avionul pe la Arad, s-a împiedicat zborul avionului. Între timp aicea s-a încercat să vină alt grup care să-i ia locul, când s-au întors înapoi au fost ședințe interminabile câteva ore. S-a ajuns la un compromis până la urmă. Totul a fost extraordinar de greu și de nefuncțional la aceea vreme. Exista și starea generală de suspiciune. Existau zvonuri că sunt tot felul de unități ale securității, în ascuns, care vor pereclita noua putere până când nu va fi judecat Ceaușescu. Mi-aduc aminte când, venind de la operă, în 24 decembrie, dimineața cum am ieșit din operă cu diverse mesaje de la Fortuna spre centru, spre facultate, am picat într-o ambuscadă, o trebuit să mă ascund, s-a tras circa o jumătate de oră din Spitalul de copii. A venit o unitate militară, schimburi de focuri, răniți, ș.a.m.d. Nimeni nu știa cine trage. Ne-au ținut în tensiune până pe la sfârșitul lui ianuarie, timp în care au picat foarte mulți oameni nevinovați. Trist este că de la început s-a urmărit învrăjbirea Bucureștiului cu celelalte centre ale țării, lucru care probabil convine la mai multă lume. Privind retrospectiv acuma, este de înțeles mai ales venirea lui Sergiu Nicolaescu în Timișoara, fiind dintre primii cooptați în noul Front al Unității de Salvare Națională, nici nu mai știu cum se chema atuncea. A venit în Timișoara ca reprezentant al frontului care a umblat fuga la tot felul de indivizi de la diverse întreprinderi din Timișoara și care a încercat să facă, cum se zice, ordine în Timișoara. Scopul lui principal a fost acela de a înlătura, atunci, nucleul de la operă care între timp învinsese nucleul lui Bălan, Bălan s-a retras și s-a mutat Fortuna cu echipa lui, preluând Comitetul Județean de Partid și încercând să refacă structurile politice și economice ale momentului. Atunci am participat și eu cu mai multe cadre didactice tinere de prin Politehnică. Majoritatea întreprinderilor din Timișoara își schimbaseră directorii și toți acești directori noi doreau să știe ce trebuie să facă. Problema noastră era de a menține starea economică la nivelul la care se mai putea menține. Trecuse deja 2-3 săptămâni de haos și eram conștienți de faptul că degradarea aceasta va duce la sărăcie, mizerie, dealtfel cum s-a și întâmplat. Eu, atunci, m-am ocupat, fiind apropiat a lui Fortuna și pentru că el era tot timpul în vizite, delegații, comitete și telefonul suna într-una de la armată, poliție, ziariști notam ce puteam fiindcă toată logistica pe județ picase. I-am chemat pe vechii care se ocupaseră de astfel de lucruri ca să stea cât de cât și să mențină ce era. Au fost zile și nopți mai mult decât cumplite. Munca de 2-3 săptămâni cât am stat la județ a fost mai epuizantă decât toată munca din toată viața de până atunci. Cu tristețe am constatat că revoluția noastră liberă și cu imense sacrificii ne-a adus într-o situație în care vom avea de suferit. Mi-aduc aminte de o familie asupra căreia s-a tras în centru, bărbatul a căzut, copilul a scos niște răcnete îngrozitoare. O scenă mai mult decât dramatică. Mă întreb și acum după moarte lui Ceaușescu cine și de ce a întreținut astfel de stări și în folosul cui. Sunt convins că așa zișii teroriști au fost fabricați de către clanul ce l-a promovat pe Iliescu. Mă întreb și mă voi întreba câte zile voi avea ce are acest om de spus despre moartea celor o mie de oameni. Mie mi se pare că acest om are conștiința încărcată cu toate aceste crime odioase. Datorită incompatibilității celor două grupuri de conducere constituite atuncea, la operă și la județ până la urmă a învins grupul de la operă care venea cu noul absolut. Acesta s-a mutat la județ. Ăștia de la județ care au plecat au vrut să demonstreze la ăștia nou veniți că sunt incapabili să mențină viața județului în parametrii cât de cât normali de funcționare. Recooptându-i pe o parte din ei, tehnicieni, specialiști, ăștia au complotat și au erodat grupul nou venit, căutând să-și reînchege vechile nuclee. Atuncea s-a constatat că majoritatea revoluționarilor nu erau chiar timișoreni. Printre ultimele argumente care au fost decisive pentru noul grup, nefiind prea mulți bănățeni, ni s-a reproșat și acest lucru “Afară că-s moldoveni, oșeni”. Ăsta a fost momentul hotărâtor, cel puțin în ce mă privește pe mine și Fortuna când am părăsit județeana.

Interviu realizat de Adrian Onică la Timișoara în mai 1997, cu Constantin COSOVAN

 

CRISTINA BOȚOC                                

           Mă numesc Boțoc Cristina, m-am născut în Timișoara în 16 aprilie 1976, naționalitate română, studii - am terminat liceul, actualmente sunt studentă. În ziua de 17 decembrie a fost duminică. Mi-aduc aminte că am fost la biserică. Obișnuiam să mă duc la biserică și după aia la un film. Am observat că în fața cinematografului Capitol erau foarte mulți oameni, iar in jurul primăriei erau soldați. M-am întors acasă și pe la orele 19-19,30, am auzit niște oameni care strigau “Jos Ceaușescu !”, “Români veniți cu noi !”. Și-atunci hai să mergem să vedem ce se întâmplă. Sora mea geamănă mânca, era la masă. Când am auzit că niște oameni strigă, le-am spus alor mei să ne lase. N-au fost de acord prima dată, după aia, la insistențele noastre, au zis “Bine, dar să veniți înapoi”. Aveam 13 spre 14 ani. Sora mea cum a auzit s-a îmbrăcat și-a fugit pe scări. Când am ajuns jos, sora mea mi-a zis să mergem cu ei, eu am zis că nu. Atunci a plecat. În seara aia am așteptat-o să vină, nu a venit. A doua zi am mers și-am căutat-o pe la prieteni, cunoștințe, nu am găsit-o. Peste două zile am mers și-am căutat-o la spital, după trei sau patru zile am aflat că fusese împușcată. A fost împușcată în zona inimii, în Calea Lipovei. După câteva zile m-am dus cu tatăl meu la Clinici să ne interesăm dacă nu cumva este acolo și atunci m-am îmbrăcat fix cum a fost ea îmbrăcată în ziua de 17. Știu că am ajuns acolo dimineața pe la șase și știu că cel care făcea autopsii în momentul în care a dat cu ochii de mine a rămas foarte șocat și-a spus că nu se poate, “La fata asta eu i-am făcut autopsia aseară”. I-a explicat tatăl meu că de fapt eu sunt sora ei geamănă și autopsierul a spus că toți răniții au fost duși la Spitalul Județean. De atunci tot am căutat. Am găsit-o după o lună, în 15 ianuarie în Groapa Comună din Cimitirul Eroilor. Știu că administratorul cimitirului avea poze cu fiecare mort care se afla în groapă. Au fost opt sau nouă morți, dintre care numai sora mea și încă o persoană erau puse în sicriu. Restul erau puși în lăzi din placaje. Am luat-o, am îngropat-o și cam asta este.

Părinții mei au fost la proces, au fost două procese, din păcate ei zic că nu au martori. În Calea Lipovei au fost două grupe de manifestanți, primul grup a fost între orele 18 și 19, grupul respectiv a spart geamurile de la magazinele din Calea Lipovei. Cel de-al doilea grup în care se afla și sora mea nici n-au ajuns măcar la unitate, nici la intersecție și mi-a spus o doamnă care a fost cu sora mea în salvare, că au ieșit din unitate niște mașini și se presupune că ar fi fost oameni și sus pe blocuri. Eu știu unde a fost sora mea împușcată și nu putea fi împușcată din unitatea militară, numai de undeva de sus sau de undeva cu luneta. Știu că atuncea au fost anumite ore în care s-a tras numai în anumite zone ale corpului. Primele focuri de armă au fost în jurul orelor 17. Sora mea a vrut să fugă, a vrut să intre într-un bloc și a fost împușcată la câțiva metri de intrarea în bloc. Toată lumea s-a retras și după ce au mai încetat focurile au mers și au pus-o pe-o bancă. A fost transportată cu o salvare la Clinici. Au fost persoane care au fost cu ea în salvare, eu cunosc o doamnă care a fost rănită în picior. Cred că a fost dusă la Clinici și ascunsă în unul din frigiderele lor, pentru că toți morții din ziua de 17 au fost duși la București, altfel nu-mi explic de ce n-a fost dusă la București. Totul este o porcărie. Cei de la cimitir spun că groapa s-a făcut ziua și că oamenii au fost puși acolo ziua și că a venit preotul și i-a sfințit, a ținut o slujbă. Eu nu cred chestia asta , pentru că s-ar fi auzit în oraș. Or, nu s-a știut nimic. Administratorul de la cimitir a făcut la fiecare pe ascuns câte-o poză. Eu cred că groapa a fost făcută seara cu luminile închise. Cunosc persoane care au văzut cine-a tras și-au mers la proces și-au declarat și nu s-a făcut nimic. Sunt cadre militare care au fost transferate în alte județe și avansați. Cred că totul este o mafie. Cred că cei care au primit ordin le-o fost frică și atuncea l-o executat și după ce-a căzut Ceaușescu, au încercat să iasă basma curată. De fapt armata a tras și se știe lucrul ăsta. N-au fost teroriști, n-a venit nimeni de peste graniță. Tot de-ai noștri. Dacă nu s-ar fi tras în oameni n-ar fi fost Revoluție, ar fi fost ce-a fost la Brașov. A fost extraordinar ce s-a întâmplat. Erai gata să mori. Eu asta am simțit și eram un copil.

(Ai participa acum la o Revoluție?) Nu. De ce nu? Pentru că oamenii ăștia au murit degeaba. Nu s-a făcut nimic. Li se scoate ochii revoluționarilor că s-au îmbogățit. Au fost persoane care nu au fost revoluționari și-au știut să deie din coate, dar cred că omul care a suferit, a fost rănit sau a avut un mort nu este mulțumit cu nimic. Averea nu te face fericit.

La început am avut și eu perioade în care am suferit, dar am suferit pentru nedreptatea care este , însă mi-am dat seama că de unul singur nu poți face nimic.

(Spune-mi câte ceva despre sora ta.) Da. Sora mea se numea Boțoc Luminița. Eram gemene. Fiecare om atunci când suferă se decompensează în felul lui. În primele luni în ’90 eram foarte încărcată și atuncea mă descărcam prin scris. Scriam ceea ce se întâmplă, despre cei îngropați împreună cu sora mea, cum au fost identificați și înmormântați. Cei care nu au fost recunoscuți, li s-a făcut o slujbă. Ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost faptul că primăria nu a fost în stare să le pună niște cruci pe care să scrie necunoscuți. Totuși oamenii ăștia au murit. Au pus niște cruci pe care scriau diverse nume. Pe mine m-a deranjat cumplit. Am făcut o scrisoare la un ziar, nu mai țin minte care. Am trimis-o și după o săptămână sau două a apărut în ziar, dar au scris numai ce le-a plăcut lor. Acum iarba a crescut și nu mai este nimica. Am auzit de o doamnă care avea un băiat, băiatul a fost împușcat, nu mai știu în ce regiune a corpului, dar nu era mortal. A fost dus la spital și a doua zi mama s-a dus ca să-i ducă de mâncare. Băiatul era foarte bine și ulterior, când s-a dus peste o zi sau două, l-a găsit pe băiat împușcat în cap. A fost împușcat în spital. Tatăl meu lucrează în cimitir. A venit un domn și-a început să povestească. El în data de 15 decembrie a fost internat în spital. În 18 au venit răniți în salon. El stătea întins în pat dar cu picioarele ghemuite. Omul ăsta i-a povestit la tatăl meu că Veverca a luat pistolul și-a tras în perete și gloanțele au ricoșat spre bolnavi. Unul din gloanțe i-a intrat la omul ăsta în picior, la alții în piept.... A leșinat și când și-a revenit a auzit niște gemete. Și-a dat seama că este într-o groapă. În Cimitirul Săracilor s-a găsit în ianuarie o groapă cu foarte multe persoane dezbrăcate și ca să fac legătură cu ce-am discutat mai înainte, omul revenindu-și din leșin, a ieșit din groapă și s-a ascuns în niște tufișuri. Era dezbrăcat în pielea goală și așa s-a dus până acasă. Groapa nu era încă acoperită. În groapa din Cimitirul Săracilor au fost oameni care nu s-au putut recunoaște pentru că a fost turnat acid sulfuric peste ei, ca să se descompună. Și-atunci nu s-a mai recunoscut nimic. Știu că s-a găsit și o femeie care era însărcinată și i-au scos copilul din ea. Sunt foarte mulți oameni care știu foarte multe dar nu spun pentru că le este frică.

(Cine este Veverca?) Veverca este un cadru militar care a avut o funcție foarte importantă pe timpul lui Ceaușescu și care, acuma, am auzit că a fost avansat în alt județ.

Acuma am să-ți povestesc ceva legat de viața noastră. Noi am fost sore gemene, am fost foarte legate. Între gemeni se formează un univers al lor și-atuncea foarte greu intervine cea de-a treia persoană. Aveam universul nostru și ne simțeam foarte bine împreună. Știu că înainte cu o săptămână de a se întâmpla am avut un vis. De ce mi-aduc aminte de vis e pentru că în ziua respectivă atâta am plâns, pentru că simțeam că ceva urma să se întâmple. M-am gândit la moarte, nu știu de ce, eram doar un copil de 13 ani. Mă gândeam că trebuia să mor. În ultima perioadă știu că sora mea stătea singură în cameră, o chemam să mănânce, dar la masă nu venea. Știu că într-o zi a venit la mine și m-a întrebat așa dintrodată “ Ce-ai face dacă eu aș muri?” Și-a rupt toate pozele, toate scrisorile pe care le primise. Am întrebat-o de ce le-a rupt și mi-a spus că nu mai vrea să aibă nicio amintire. A început să scrie poezii despre moarte. Toate astea ar putea să fie niște superstiții. În seara de 17 decembrie stăteam în pat și o așteptam să vină. Mi-aduc aminte că m-am trezit brusc și am simțit că din partea stângă îmi curge ceva, dar așa cum ar fi o energie. Ceva ce nu pot să descriu. Nu mint. Asta am simțit. Din momentul ăla eu am știut că ea a murit. Nu știu cât a fost ceasul. Fiind foarte legate eram tot timpul împreună și după ce-a murit îi simțeam lipsa foarte tare, nu puteam să dorm dacă nu era cu mine. O rugam pe sora mai mare să vină să doarmă cu mine. Am visat-o pe Luminița de multe ori, dar niciodată nu vorbea. Ne jucam, ne distram, râdeam, glumeam, eram fericite. Mi-a vorbit numai o singură dată într-un vis. Atât mi-a spus doar, să vin cu ea. Eu i-am spus “Nu pot să vin acuma cu tine, trebuie să-ți îndeplinesc dorințele și după aia să vin”, mi-am dat seama în vis că e moartă. Astăzi nu mai cred în vise. Așa cum ți-am spus în ultima perioadă scria poezii.

            În legătură cu fenomenele naturale care s-au întâmplat în 17, mulți au spus că e mâna lui Dumnezeu, au spus că Dumnezeu a dat ploaia care a fost în 17 spre 18 ca o binecuvântare pentru ceilalți. Pentru că dacă n-ar fi plouat îți dai seama ce s-ar fi întâmplat a doua zi dacă oamenii ar fi ieșit pe stradă și-ar fi văzut sângele. După ploaia care a fost seara, a doua zi se mai vedeau încă băltuțe mici de sânge amestecat cu apă. Cred că ar fi fost ceva de nedescris. S-ar fi întâmplat ceva groaznic. Rămân foarte multe semne de întrebare în legătură cu faptul că în luna decembrie a plouat ca primăvara. A fost o ploaie de primăvară, pur și simplu, cu fulgere și cu tunete. Nu știu dacă s-a mai întâmplat așa ceva, iarna să fulgere și să tune. Un lucru esențial e acela că autopsierul ne-a spus că a făcut autopsia. Ori, când am găsit-o, nu avea făcută autopsia. În dreptul rănii avea un leucoplast pe care era un număr. Ceilalți aveau tot așa, leucoplast și aveau scrise numele, cei ce au fost identificați. Asta înseamnă că ei au fost înregistrați. Înseamnă că autopsierul a mințit. Asta este.

Interviu realizat de Adrian Onică la Timișoara în data de 9 aprilie 1997 cu Cristina Boțoc

 

 

VIRGIL BOȚOC

            Mă numesc Boțoc Virgil, m-am născut în comuna Fântânele, județul Iași, în data de 19 februarie 1952, studii opt clase plus câțiva ani la arte și meserii. În prezent sunt marmorar, cioplitor în piatră, sunt patronul firmei „Luminița SRL”.

            În data de 17 decembrie, duminica, 1989 eram acasă. Mă uitam la televizor. N-am știut ce se întâmplă în oraș, absolut deloc. În timp a apărut un grup de tineri în fața blocului și-o început să strige “Români, veniți cu noi”. În timpul ăsta fetele o vrut sa meargă jos. Cristina o venit la mine “Tătică mergem jos”. În timpul ăsta Luminița o luat fâșul de pe umeraș și-o coborât jos. Vine Cristina si-mi spune “Tăticule, Luminița o coborât jos”. I-am zis “Du-te repede și ad-o sus”. Când s-o dus Cristina jos, grupul ăla de tineri deja era plecat. Asta a fost pe la ora șase seara. Cred că la ora 19 -19,30 s-a tras salvă de rachetă. După ce s-au tras salvele alea s-a auzit împușcături. O început să tragă chiar și-aici la noi în zonă, până dimineață s-a tras într-una. Dimineața când am văzut că n-o venit fata acasă am zis c-o mers la o colegă de-a ei să doarmă acolo. Am plecat în Calea Lipovei. În Calea Lipovei primesc informații că o fată îmbrăcată în fâș roșu a fost împușcată și a fost dusă cu salvarea la Clinicile Noi. Mă duc la Clinicile Noi, asta s fost în data de 19, cu sora ei geamănă Cristina îmbrăcată în același fel cu Luminița. și-am vorbit cu autopsierul. Autopsierul zice că “așa fată o fost la noi, moartă” și că o fost dusă la morga județeană. M-am dus în 20 la morga județeană, n-am avut acces, am vorbit cu domnul doctor Dressler, zice că “nu este niciun mort în morgă”. Am venit acasă. Venind acasă am trecut pe lângă Cimitirul Săracilor din Calea Lipovei și am văzut jumătate de sicriu scos din pământ. Mi-o fost frică să mă bag, că se trăgea. În 21 dimineața l-am luat pe vecinu, n-am putut să ne băgăm în cimitir pentru că ne-o fost frică. În 22 dimineața, iară m-am dus cu vecinu în cimitir. Atunci am început să dezgropăm. Și-am găsit morți. Este fapt real și este om care trăiește, care o fost dus la groapă acolo și-o reușit să scape, o plecat în pielea goală până acasă. O fost și la proces, o fost dat afară din proces.

După aia am văzut că nu-mi găsesc fata, am început cu Tribunaul Militar, am depus o declarație cu fotografie și-o spus că sunt arestați 51 de teroriști. O spus să vin peste o săptămână. Peste o săptămână o spus că n-o recunoscut-o niciunul, mai erau trei teroriști. În 15 ianuarie vin de la Tribunal; eu lucram la cimitir. Toți colegii mei, echipa pe care-o conduc eu, eram îmbrăcați în haine de doliu. Mi-or spus “ Ți-am găsit fata”. Când m-am dus fata mea era acolo în groapa comună, lângă ea mai erau 11, toți neidentificați. Am luat-o, am făcut înmormântarea creștinește, după aia o început judecata. Mi s-a dat pe certificatul de deces că ar fi fost moartă de hepatită. Am fost apoi la domnul doctor Dressler și i-am spus ”Domnule doctor, dați-mi unul din familia Boțoc care a fost bolnav de hepatită”. Mi-o dat până la urmă pe certificatul de deces: „moartă prin împușcare”. Am început procesul, la proces se știe exact cine-a tras, d-l general Rotariu Costică, ieșit la pensie, d-l Păun Ion, e avansat în grad, Gheorghe Gheorghe care are grad de căpitan acuma.

            (Ce s-a întâmplat la proces?) Ei toți or ținut una și bună. Am avut o discuție la Curtea Supremă de Justiție cu un avocat al celor trei și mi-o spus că lumea ar fi vrut să intre în unitatea militară și s-o tras la 20 de metri de unitate. I-am spus “ Domnule dumneavoastră cunoașteți Timișoara? Veniți la fața locului și măsurăm cu metrul, sunt cel puțin 400 de metri”. În spatele bisericii o fost locul de tragere. Toată lumea o fost adunată în spatele bisericii și strigau “Jos Ceaușescu !”. Armata o ieșit în frunte cu domnul Gheorghe Gheorghe. O tras în plin în ei. Eu nu condamn deloc securitatea, eu armata o condamn că armata o tras. Ne-o chemat la Primărie cu legea 42, că noi nu suntem scutiți de impozit, numai urmașii celor decedați. Întrebarea se pune în felul următor “Un copil la 14 ani poate să aibă urmași? Un copil la 14 ani nu poate să aibă copii, va să zică noi suntem urmași”.

            (Știți locul unde a fost împușcată?) Da. Păi exact în spatele bisericii din Calea Lipovei de pe strada Gorzești, este un container de gunoi și chiar lângă containerul de gunoi o fost împușcată. N-am primit aprobare să-i pun cruce acolo.

(Cum a fost transportată la spital?) Atâta știu că o fost transportată cu salvarea din Calea Lipovei , cu o bătrână în salvare, care o fost și ea împușcată și dusă la Clinicile Noi. Acolo i s-o pierdut urma. După părerea mea singurul doctor care o putut să știe toate, e domnul doctor Dressler.

             Eu în ‘88 am fost concentrat în Casa Republicii. Eu am știut. Lovitura trebuia făcută la Arad. Eu înainte de ’89 am lucrat în Centru, tot pavajul ăla e făcut de mine. Am lucrat și-n Germania și am văzut casetă video, când o ieșit domnul Iliescu pe balcon, domnul Caramitru o spus “Nu mai trageți că vorbește domnul Ion Iliescu”. Cine l-a cunoscut pe Iliescu? Cine era atunci domnul Ion Iliescu?

            Eu am fost primul care o dat peste morți, când l-am găsit pe primul i-am pus o lumânare și 10 lei că atâta am avut la mine. Am chemat lumea. Am intrat în capelă și-am văzut hainele, o remorcă de haine, și masa de maltrataj. Asta o fost în 22 decembrie. În ’90 2-5 ianuarie am trecut iar prin Cimitirul Săracilor. Am găsit iară o groapă comună, în spatele capelei. Câte cadavre sunt nu știu, se poate vedea și la ora actuală. Deasupra erau tulei. De curiozitate am ridicat tuleii, erau cadavre foarte multe acolo, o cască de ofițer de armată. Am anunțat poliția, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. (Acum tot acolo sunt?) Tot acolo sunt. Oricând putem merge și v-arăt. Sigur că acum sunt numai osemintele, dar încă nu-s acoperite. Încă n-am auzit să fie prins și închis vreun terorist. Am predat eu câțiva. La casa asta de vizavi de pe Pomiculturii, acolo am prins doi.

(Cum i-ați prins?) Se trăgea. Blocul ăsta o fost păzit de patru militariși-un căpitan. Ne-am dat seama că se trăgea în blocul din fața alimentării. Am fost anunțat de-un prieten Răuț Mihai “Hai că uite din casa aia se trage”. Am mers toți și-am găsit doi, dormeau cu armele sub cap. I-am somat, s-au predat oamenii. Nu erau străini, erau români. Am anunțat poliția, o venit mașina, i-am băgat în dubiță și duși au fost. Unde i-o dus, nu știu. Erau între 35 și 40 de ani. Pe timpul lui Ceaușescu am mers cu un prieten de la securitate, Romocea Ion, la un antrenament ce avea loc în clădirea cu tribunalul. Nu vă supărați, ce antrenament făceau ei,... dacă era să tragă securitatea, armata nu rezista o oră. Erau foarte antrenați. Armata a tras. Și înainte de 22 și după. Nu aveai voie să mergi mai mult de doi pe stradă. Dacă erau trei, vedeai soldatul în termen că trage. Nu trebuie condamnat soldatul în termen că el o avut un ordin. Pe mine mă interesează ofițerii și subofițerii. În istoria lumii n-a existat ca oameni din același popor să se omoare ei între ei. Toți ăia care o fost cu grade mici în armată înainte de ’89, toți acuma sunt cu grade mari în armată. Domnul Stănculescu o venit și-o dat ordin să se tragă în Timișoara. Domnul Iliescu l-o ținut destul de bine în brațe, l-o trecut ministrul agriculturii, vă dați seama unul din cadrul armatei, ministrul agriculturii. O văzut că timișorenii strigă de Stănculescu și Chițac, l-o băgat ambasador. S-a lucrat cu acoperire.

            (Ați depus mărturie la Procuratură?) Da, am depus mărturie, am depus fotografii; dreptul la cuvânt, în tribunal, nu l-am avut. Cum am încercat să spun niște vorbe reale, am fost dat afară. Concluzia a fost c-au avut ordin să tragă. Se știu vinovatii, numai că nu vor să se descopere. Adevărul e ăsta: armata o tras, lovitură de stat o fost. Nu o putut un securist să intre în armată. Că atâta timp cât vrei să intri într-un pluton de armată trebuie să știi codul, parola. Dacă n-ai știut parola nu poți intra. N-ai cum.

            (Ce părere aveți de legea 42?) Legea 42 e venită bine, numa nu s-aplică bine. Atâta timp cât toți ăia care o fost la putere încă mai sunt la ora actuală, nu-i bine. Noi, în legea 42 avem dreptul la un loc de veci. Nu ni s-aprobă. Cea mai mare mafie și cele mai multe afaceri se fac în cimitire. În cimitire s-au făcut dezhumări, s-au dezgropat morții și au fost căutați de aur, în cimitire se aduc mașini, se desfac și se vând piese, se vând locuri în cimitir ca și cum s-ar vinde din averea particulară. Sunt foarte mulți care merită și beneficiază de legea 42, sunt foarte mulți care nu merită.

            (Credeți că se va afla adevărul?) Dacă mor toate generațiile astea, născuții din anul 1940 și se ridică tineretul ăsta se va afla. Dar atâta timp cât sunt tot ăia care-o fost și înainte, nu se va putea afla. În niciun caz nu-și va tăia nimeni craca de sub picioare. Foarte greu. Peste 40-50 de ani, poate strămoșii vor afla. Speranța e la militarii în termen care-o fost atunci și care la un phar de băutură vor spune ceva, ceva. Eu chiar să știu că ăla o împușcat-o pe Luminița, nu m-aș răzbuna, că răzbunarea e arma prostului, decât i-aș mulțumi, și i-aș dori ca durerea pe care o am eu, s-o aibă și el. Dumnezeu nu va ierta niciodată pe ăștia care-au tras, pentru că dacă nu poți să dai viață, n-are rost s-o iei. (Credeți că s-au atins idealurile din decembrie?) Nu. Democrația noastră o costat. Din ce în ce tot mai rău merge, în loc să meargă bine. Să nu uităm că pe timpul lui Ceaușescu nu era Cantina Săracilor. Bine, recunosc că trebuie să ne sacrificăm, 1 an, 2,3. Revoluția noastră a fost furată. (Ați mai participa la o Revoluție?) Da, cu o condiție, să nu tragă în popor. Mafia aș sacrifica-o, și-aș împărți la ăștia năcăjiți. De ce s-a abrogat pedeapsa cu moartea? O fost valabilă numai pentru Ceaușescu? Domnul Lăzăreanu, știe toată lumea c-o tras în timpul Revoluției, o ajuns director la Agronomie.

            (Ați participat la comemorări?) Da în fiecare an în 17 decembrie și în 16 aprilie facem pomană la fată. Păi, nu se poate șterge cu buretele, în niciun caz. Să crești un copil de la greutatea de un kilogram și jumătate și să ajungi până la 14 ani, ca la urmă să ți-l omoare altul, cam suferință, oricum nu-i totuna. Cât om trăi și cât om putea noi ne facem datinile ortodoxe, indiferent cât de greu va fi. Păcat că nu iese adevărul.

            (Ce înțelegeți prin comunism?) Partidul comunist o fost un partid de analfabeți și cu idei fixe. Cum? O venit desproprietăririle și s-o făcut CAP-urile. La cei mai prăpădiți și mai proști oameni din sate le-o dat funcție: președinte, brigadier. Între timp s-o înmulțit. Comunismul a fost o prostie. La noi o fost un comunism prost. Comunistul o avut un talent de a minți foarte frumos.

            (Vă considerați revoluționar?) Nu, sunt urmaș al revoluționarei, al fetei. Am fost în oraș când s-a tras, dar nu pot să spun că sunt revoluționar pentru că n-am strigat, pur și simplu. Sunt câteva orașe în țară, în partea Giurgiului, care fac asociații de revoluționari, dar la ei nici măcar nu s-a deschis focul. Ce fel de revoluționari pot să fie? Din 19 decembrie toate fabricile din Timișoara or ieșit afară. Înseamnă că toți au fost revoluționari? Asta nu se poate. Alții or luptat, alții or luat tot. O fost o lovitură de stat.

Eram în gară în decembrie ’89 când or adus muncitorii ăia de la Caracal. Or venit șapte vagoane cu muncitori de la Caracal, de la Craiova, că (le)-or zis c-or intrat ungurii. L-o luat pe om din tura de noapte și l-o pus în vagon. Le-am spus “Fraților, uitați ce se întâmplă !”. S-or urcat oamenii-n vagoane, i-am servit noi cu pâine și apă, că erau oamenii flămânzi. S-or urcat în tren și-or plecat înapoi. Nu toți, or mai rămas dintre ei, n-or plecat toți. Or fost pașnici și s-or dat cu noi. Din 17 și până-n 22 când o ieșit Bucureștiul, în Timișoara o fost măcel. Dacă nu ieșea Bucureștiul, noi timișorenii pierdeam ca brașovenii în ’87. Dar Ceaușescu o fost vândut.

Interviu realizat de Adrian Onică la Timișoara în 11 aprilie 1997 cu Virgil Boțoc.

 

 GHEORGHE ARDELEAN

            Mă numesc Ardelean Gheorghe, m-am născut la data de 1 martie 1953, la Vatra Dornei, sunt de naționalitate român, studii - școala profesională și liceul, actualmente lucrez la Fabrica de detergenți. În legătură cu evenimentele de la Revoluție, așa-mi place să-i zic pentru că așa cred, am participat de la-nceput. În 16 am fost în Maria, am văzut c-am despre ce-i vorba, seara am plecat acasă. Nu s-a întâmplat nimic deosebit în ce mă privește. În 17 am fost de dimineață în Piața Operei, după aceea m-am dus la Dâmbovița și m-am întors în jurul orei două și ceva. Atunci când m-am întors în Piața Operei, erau câteva sute de persoane, aveau mutre de copii, cred că au fost scoși din orfelinat, toți erau in treninguri. Mai erau niște tipi cu stații de radio probabil că discutau între ei, îi punea să spargă și aici și acolo și dincolo prin magazinele din piață. Ceva țigani au început să fure, au spart iluminatul din parc, globurile alea ce mai erau acolo din fața catedralei. A durat câteva ore, așa, ne-am învârtit pe-acolo. (Ce se întâmpla acolo?) Se scandau sporadic câteva lozinci, la modă atunci. Erau niște tineri vreo 20-30 care s-au strâns acolo și strigau “Jos Ceaușescu “, “Libertate”. Mai mult stăteau în expectativă și se întrebau “De ce sparg ăștia?”. Și eu mi-am pus întrebarea “Ce au ăștia cu vitrinele?”, după aia mi-am dat seama că spărgeau ca să aibă motive să intervină. Așa s-a întâmplat și în cartierele mărginașe. Au venit, i-a adus cu mașina și-au început să spargă, cu niște fierătănii, cum aveau magazinele gratii, băgau fiarele printre gratii și spărgeau. Spre seară s-au adunat mulți în piață. La un moment dat am auzit focuri de armă. Am crezut că-i ceva înregistrat sau că trage cu muniție de manevră doar ca să sperie lumea să plece acasă. Dar când am văzut că iese scântei din ziduri, câțiva oameni au picat răniți, am încercat să plec acasă. Am mers până la intersecția cu linia de tramvai, lângă Spitalul Militar. Acolo era barat, militari erau în toate străzile, toate erau blocate cu 2-3 soldați. Nu te lăsau să treci. Am reușit să scap de-acolo și când am ajuns la linia de tramvai era un alt grup de demonstranți care strigau. Am înțeles că acolo, înainte, lovise un băiat, un tânăr, îl împușcase acolo. Am trecut linia de tramvai, m-am alăturat la grupul ăla să văd despre ce-i vorba. În timpul ăla am fost împușcat. Cred că soldați erau, din fața Spitalului Militar, în fața semafoarelor erau șase sau opt pe toată lățimea străzii. (Deci, soldații au tras?) Soldații trăgeau, nu mă poate convinge nimeni că a tras altcineva decât armata. Armata a tras. De fapt asta am declarat și la Procuratură și la Procesul din Timișoara tot aceeași poveste. Soldații au tras cu ofițerii lor. Bineînțeles că dacă s-ar dori s-ar putea afla și cine-a fost în perioada respectivă în dispozitivul respectiv, s-ar putea știi tot. (Unde ați fost rănit?) m-au rănit în piciorul drept. Am avut noroc, Dumnezeu m-a apărat, că a intrat și a ieșit, a intrat lateral și a ieșit prin spate, fără să-mi atingă osul. M-am dus la spital, m-au transportat niște tineri de-acolo. Ei au tot strigat, i-au înjurat pe soldați, au scandat “Soldați pe cine apărați? “, “Jos comunismul”, se încinsese spiritele când au văzut că au început să tragă cu muniție adevărată. La Clinicile Noi m-am dus, nu era departe. Era ora cinci și-un sfert, cinci jumate, cam așa era. M-am dus la urgență, acolo am fost imediat dezbrăcat, pansat, dus în salon, era doamna doctor Balcea. În data de 19 au venit niște securiști și or început să ne interogheze pe fiecare rănit, despre ce e vorba. Am fost și eu interogat, acolo o fost domnul doctor Barany, actual senator sau deputat al UDMR. A venit și ne-a spus “Măi copii când vin băieții cu ochii albaștrii aveți grijă ce spuneți, spuneți orice numai că ați fost la Revoluție nu spuneți”. Asta am și făcut. Am spus că am fost să îmi iau țigări, că nu știu ce, că am fost rănit întâmplător. Asta a fost ca un rezumat. Bineînțeles că m-au întors pe toate părțile. Aveau sub 40 de ani, 30-35 de ani cam așa aveau. Cam toți colegii mei de salon au trecut prin asta. În spital n-a fost nimeni agresat. În aceea perioadă a venit actualul doctor Drăgoi. Ascultam Europa Liberă, aveam radio acolo. A apărut și un soldat acolo, un băiat tânăr de la Piatra Neamț, să ne păzească. L-am pus să se culce, am pus arma sub pătură, l-am acoperit. Am fost bine tratați de doctorii Barany, Rădulescu, Badiceac, Suciu toți au fost extraordinari. Eram șase în salon, alții au fost și mai grav. După așa zisa trecere a armatei, am venit acasă. Am mai fost intervievat în spital de niște ziariști, după ce s-au mai limpezit apele. Am fost chemat, de câte ori s-au făcut audieri, la Procuratură. Tot timpul mi s-a sugerat că armata n-ar fi tras, că nu militarii au tras.

            Eu am căzut printre primii și-am ajuns în spital. Au apărut, în spital, ziariști străini, o început să ne vină inima la loc, când am văzut că au apărut ziariștii străini. Ne era frică că ne trezim noaptea cu unul că vine și ne curăță pe toți acolo. Asta devenise obsesie pentru majoritatea dintre noi. Auzisem că s-ar fi întâmplat la Spitalul Județean ceva asemănător și ne gândeam că se poate repeta și la noi, mai ales că prin spatele spitalului se auzeau împușcături. Mai spre seară se intensificau focurile. Erau trase de arme automate. Alții spuneau că sunt simulatoare ca să întrețină panica. Răniți au venit și în 19, 20, 21,22 chiar și-n 24 decembrie. Am văzut mulți soldați, militari în termen, împușcați în cap. Doctorul Barany spunea “ Măi copii, suntem toți în aceeași oală. Daca trebuie să ne împuște, ne împușcă pe toți. Începe cu noi și termină cu voi”. Nu s-a întâmplat asta, dar în jurul spitalului se auzeau focuri de armă și ziua.

            În urma legii 42 beneficiez de ajutor, scutirea de impozit. Între revoluționari au apărut mulți impostori care n-au ce căuta acolo. Eu nu neg meritele nimănui, dar mi se pare că-s cam mulți. Arestați, într-adevăr, au fost, dar în primul rând ăștia care care au avut de suferit în mod direct: și-au pierdut părinți, și-au pierdut copii, și-au pierdut soți, soții, au rămas cu urmări toată viața lor, traumatizați și psihic și fizic. Așa s-a întâmplat cu colegul nostru Vlaic care s-a sinucis pentru că nu mai avea bani să mai facă a patra sau a cincea operație. Trebuia sa meargă din nou în Austria și nu s-au găsit bani. A și lăsat o bandă înregistrată, pentru ce a făcut-o. N-a mai rezistat, n-a mai putut suporta. Starea lui fiind foarte, foarte gravă ar fi murit dacă nu s-ar fi operat din nou. Și-a preferat să se sinucidă, deoarece n-a mai găsit bani și termenul limită era aproape. Noi n-am fi putut să-l ajutăm mare lucru. Tratamentul în străinătate costa foarte scump și el nu avea bani.

            Datorită legii, lacunelor ei, au apărut foarte mulți impostori. În afară de scutirea de impozit, altceva mare lucru nu m-am ales. Scopul Revoluției a fost extraordinar, în primul rând să scăpăm de comuniști.

            (Vă considerați revoluționar?) Da, sunt în continuare revoluționar, pentru că mi-aș dori ca idealurile din ’89 să se împlinească. Nu cred că ele s-au împlinit, au fost puțin ocolite. Atunci, a fost o atmosferă irepetabilă. Am luptat împotriva comunismului, pe plan teoretic, împotriva formei de represiune, a tot felul de mizerii pe care le-am îndurat de-a lungul anilor. Au fost din cauza ideologiei absurde, a fost o utopie pe care au aplicat-o vesticii pentru estici. Părerea mea personală e că am fost un laborator pe care s-a experimentat comunismul. Am avut ghinionul să-l trăim din plin. (Credeți că se va afla adevărul?) După atâtea încercări, rămân cu optimismul care mă caracterizează, să cred asta dar nu cred că se dorește asta. Mai sunt interese la mijloc care ar fi lezate dacă s-ar afla adevărul despre Revoluție.

            (Actualmente ați mai participa la o Revoluție?) Nu, n-aș mai participa. N-aș mai avea același entuziasm. (Ați participat la comemorări?) Da de fiecare dată. Șapteșpe rămâne o zi sfântă pentru mine, nu datorită faptului că am fost rănit în ziua respectivă, ci mă leagă afectiv pentru momentele pe care le-am trăit. Mi se pare chiar drăguț că de fiecare dată a venit armată și poliție la comemorări. Sunt 7 ani de-atunci, oamenii mai țin minte și-și păstrează valorile pe care le au, prin simplul fapt că în 17 ne adunăm și facem ce facem, ce putem și noi, unii în mod organizat, alții, așa, la liber.

            Am rămas singur în Timișoara în acea perioadă pentru că am trimis familia la Vatra Dornei dimineața la șase și jumătate. Eu m-am întors acasă și după aia m-am dus în Piața Operei să văd ce se mai întâmplă. Eram hotărâți să continuăm ce am început. Deja ne cunoșteam în piață, o parte din cei de acolo, nu personal ci așa, ne-am simpatizat, strigam același lucruri, ne plăcea cum gândeam atunci. Era un sentiment deosebit, solidarizarea asta împreună ne dădea mai multă siguranță. Era mai siguri, eram mai mulți și mai la un loc. Aș considera un act de dreptate din partea autorităților dacă ar spune ce a fost, cum a fost indiferent de poziția socială.

            (Ce știți de zilele anterioare datei de 17 decembrie? ) Am auzit că pastorul Tokes ar fi fost luat de Securitate. Credincioșii lui l-au susținut, o mână de oameni, atmosfera fiind atât de încărcată, în general, că pe lângă reformați au mers foarte mulți oameni, români de-ai noștri. Exisa o tensiune, trebuia doar scânteia. Și scânteia se pare că a fost faptul că Securitatea vrea să-l ia pe Tokes de acolo, să-l mute cu familia lui cu tot. Am înțeles asta la servici. Lucram la I.R.A. atunci. Colegii mei care veneau din Maria cu tramvaiul mi-au spus că a fost cu o seară înainte sparte toate vitrinele. A doua zi erau toate sticlele puse la loc, curățenie făcută. În 16 au venit scutierii, cu scuturi, bastoane și căști în cap să ne intimideze. S-au băgat între oameni și-l lua pe ăla care era mai activ, până s-au prins ceilalți. După aia au început să se bată. Cum încercau să-l ia pe unul cum săreau toți. Când vroiai să pleci acasă, iar. Dacă plecai în grup aveai șansă, dacă plecai singur, te lua și te lua în dubă.

Interviu realizat de Adrian Onică la Timișoara în data de 6 aprilie 1997, cu Gheorghe ARDELEAN

 

VASILE BĂRBAT

            Mă numesc Bărbat Vasile, m-am născut la data de 7 octombrie 1937 în localitatea Jâdei județul Alba-Iulia. În prezent sunt pensionar de limită de vârstă.

            Aș vrea să vă relatez câteva situații premergătoare datei de 16, 17 decembrie 1989 când a izbucnit Revoluția. Starea de spirit premergătoare acestui eveniment a fost una de așteptare, de mocnire, de luptă surdă.

În 16 decembrie acasă fiind, era sâmbătă, prin diverse relații am aflat că se iscase niște mișcări, mai mult sau mai puțin violente, în Maria, unde era sediul bisericii conduse de Laszlo Tökes. Am rămas în expectativă, era o atmosferă de teroare și de suspiciune. Tökes nu era bine văzut și atunci autoritățile au luat măsura disciplinară de a-l detașa de aici. Omul a cerut sprijinul enoriașilor. Enoriașii, dar și alți oameni de diferite etnii s-au adunat în Maria. Autoritățile au reușit să controleze evenimentele din 16 decembrie însă, a doua zi, în 17, zvonul s-a împrăștiat și tot mai mulți oameni au ieșit în stradă. Eu în după-amiaza zilei de 17, fiind invitat la o familie de maghiari la Dumbrăvița, prieteni de familie, le-am făcut o vizită împreună cu soția și cu fata cea mai mică. Fata mai mare lucra. Când ne-am întors de-acolo, era în jurul orei 17, în loc să mergem acasă, am zis să mergem și noi să vedem ce se întâmplă, să luăm pulsul la fața locului. Și-atuncea am venit, am oprit mașina pe o stradă lăturalnică care dădea în Piața Unirii și ne-am îndreptat dinspre Piața Unirii înspre Piața Libertății. Se simțea în atmosferă o tensiune morală extraordinară. Un elicopter al armatei survola orașul, la acea oră izbucniseră o serie de incendii, în special pe strada Vasile Alecsandri ( actuala Lucian Blaga- n. n.). În acea stare de tensiune am venit în Piața Libertății pe jos. Am observat că străzile ce dădeau în Piața Operei erau blocate de militari echipați ca de război. Ce m-a surprins la acești militari a fost vârsta, se vedea că nu erau militari în termen, ci erau oameni la 40-50 de ani. Ardea chioșcul de ziare din Piața Libertății, mai erau câteva autoturisme răsturnate, unele ardeau. Neavând posibilitatea să trecem spre Piața Operei unde se auzea vuietul maselor, am făcut un tur al pieții Libertății, pentru că la ora 17 când am ajuns la capătul străzii Alba Iulia, a pornit o salvă de avertisment trasă de primul cordon de militari în direcția catedralei, urmată la câteva fracțiuni de secundă de o rafală de armă automată. Arma era mânuită, am aflat ulterior, de un ofițer de la contrainformații, de la Unitatea Militară de tancuri. Acea rafală de armă automată a fost trasă asupra noastră, eu am fost rănit, am fost atins de două gloanțe, soția a fost împușcată mortal și fata care a fost cu noi a fost numai ștearsă de un glonte la mână și avea fularul găurit în câteva locuri de alte gloanțe. Am căzut în fața Comenduirii de Garnizoană. A venit un civil, a mobilizat câțiva militari în termen care erau la poarta de intrare a Comenduirii. Am fost transportat pentru prim ajutor la Spitalul Militar. Am fost pus într-o anticameră la sala de operații, toată lumea se agita în jurul meu, să mă dezbrace. Când am fost dezbrăcat ca să fiu introdus în sala de operații să mi se dea primul ajutor, la un moment dat, toată lumea s-a oprit din activitate, s-au retras, ca să revină peste câteva zeci de secunde și să spună “Domnule trebuie să te îmbrăcăm din nou fiindcă condițiile de la Spitalul Militar nu sunt propice pentru o intervenție chirurgicală”. M-au dus la Spitalul Județean, n-am mai fost conștient cam de la jumătatea traseului de la Spitalul Militar la cel Județean. M-am trezit când era aproape terminată operația.

Am avut o operație foarte grea, am suferit o rezecție majoră de intestine, subțire și gros. Eu mai am vreo 80 de cm de intestine subțire în mine. Fata mică care m-a însoțit cu mașina până la spital a fost lăsată în holul de așteptare. Ea avea 13 ani atuncea, mamă-sa a fost adusă cu o altă mașină, dusă direct la morgă, au dezbrăcat-o și i-au adus fetei hainele și bijuteriile pe care le avea mamă-sa. Fata a adormit acolo pe un scaun. După miezul nopții un medic chirurg care era de gardă, a observat-o, a luat-o și a băgat-o într-un cabinet stomatologic și acolo a dormit până a doua zi dimineața. Fratele meu a auzit ce-am pățit, eu și familia mea, a venit și a luat-o pe fată de la spital și a dus-o acasă. După operație, la două săptămâni, mai precis în noaptea de 3 ianuarie, am făcut o septicemie, am fost redeschis și operat din nou. Era mare criză de antibiotice. Au început să sosească ajutoare din străinătate și am beneficiat și eu de astfel de medicamente sosite din Belgia, de la Comandamentul NATO. Acele medicamente de mare valoare erau fabricate la noi în țară, la Iași. După alte două săptămâni, mai precis în data de 11 sau 12 ianuarie, pentru că situația sănătății mele se înrăutățea pe zi ce trece, cu ajutorul unor prieteni, în speță a profesorului Vintilă de la Institutul Agronomic, am fost trimis la tratament într-o stare mai mult de comă. Am fost trimis în Belgia, la Bruxelles, la o clinică universitară cu un avion care adusese ajutoare pentru spitalele din Timișoara. Acolo am mai stat internat încă șase săptămâni până m-au pus pe picioare și apoi am venit înapoi. La Bruxelles m-am bucurat de toata atenția personalului de acolo. Eram singurul rănit în Revoluție care a fost în Belgia. Am plecat din România cu un avion militar. M-am trezit că în momentul în care a trebuit să vin acasă, eu nu putea să ies din Belgia pentru că nu aveam intrare la ei în țară. Șeful spitalului, având o cunoștințe pe la Ministerul de Externe, a explicat care este situația și în ce condiții am ajuns eu la ei și mi-au dat o viză de 24 de ore intrat și ieșit.

(Ce vă amintiți de perioada în care ați fost internat acolo?) Din primul moment când am ajuns acolo, am fost înconjurat cu foarte mare afecțiune de românii care se aflau acolo, exilați sau care au plecat legal din țară și se aflau în Belgia, ca urmare a unui reportaj care mi s-a făcut de un post de televiziune locală de acolo. Am fost ajutat cu bani, medicamente, vizite, de toate. Din țară nu am primit niciun fel de mesaj. Eu am primit, cât am stat acolo, o notă de plată pe care trebuia să o achit. Până la urmă Ministerul Sănătății a achitat factura care a fost de 36 000 de dolari. Mi s-a imputat de către autorități că eu am plecat clandestin din țară, vă dați seama, eu eram în comă. În primele zile cât am fost la Spitalui Județean, fratele meu a încercat să ridice de la morgă corpul soției mele pentru a-l înmormânta. A fost amânat și până la urmă, dat fiind că a fost amenințat cu pistoale automate de doi milițieni, a renunțat. După câteva zile s-a aflat că în noaptea de luni spre marți cadavrele au fost îmbarcate într-un camion frigorific și transportate la București, unde au fost arse într-un crematoriu. M-am reîntors de la spitalul din Bruxelles pe 28 februarie. Am fost adus în țară de niște prieteni din Germania care mă vizitau acolo, pe care i-am rugat să mă aducă în țară pentru că, deși eram vindecat, eram foarte slăbit pierdusem 20 de kg în greutate. Au venit și m-au adus cu mașina. Când am venit acasă, am mai stat în convalescență câteva săptămâni. Fetele și-au mai revenit între timp, ca urmare a morții mamei. În ’90, în mai au fost primele alegeri. Am fost contactat de un amic și întrebat dacă nu vreau să candidez pentru Parlamentul României. După ce m-am consultat cu rudele am răspuns pozitiv. Formația politică pentru care eu am candidat la alegerile din ’90 a fost Partidul Democrat al Muncii care, sigur, a fost un apendice al fostului FSN, am aflat ulterior. După ce am fost ales ca deputat de Timiș și mi-am dat seama de adevărata “culoare politică” a acestui partid, după ce s-au liniștit un pic apele și Ilie Verdeț a pus mâna pe acest partid, imediat mi-am exprimat punctul de vedere, am demisionat și am rămas în continuare, un an și jumătate, ca independent în Parlamentul României.

(Unde ați fost împușcat?) Am fost împușcat în abdomen, iar un glonț mi-a pișcat pulpele de la amândouă picioare. Am aflat că fusese dat un ordin care spunea că spitalele militare să acorde asistență medicală numai militarilor, nu și civililor. Dacă aș fi rămas la Spitalul Militar șansele mele de a supraviețui erau foarte slabe pentru că dotarea spitalului din punct de vedere chirurgical era departe de cea a Spitalului Județean. La Spitalul Județean am fost ținut numai la terapie intensivă. În salon am fost unul dintre cei mai grav răniți, dacă nu cel mai grav. Cât am stat aici în spital, eu am stat cu intestinele la vedere, permanent îmi făceau perfuzii.

Revoluția n-a fost ceva organizat, e părerea mea personală. Argumentul în acest sens a fost spontaneitatea cu care a izbucnit și acea fraternitate care a existat între toți participanții la revoluție. Sunt convins că a fost o revoluție. A fost exploatată de oameni care au ajuns la putere ulterior. În spital am fost anchetat de un procuror militar. Era de la Procuratura Militară din Cluj și avea gradul de locotenent colonel. Mie mi-a lăsat impresia că vrea să mă ajute.

(Ați văzut oameni morți?) Nu, în afară de acel om care a fost identificat ca terorist și care a murit, aflat fiind lângă patul meu, alți oameni morți, n-am văzut. Am auzit trăgându-se când eram în spital. În noaptea de 18 spre 19 când au fost furate cadavrele, a fost o pană de curent programată, pană în ghilimele. În 17 decembrie, eu și familia mea am fost primele victime.

(S-a tras și după 22?) Da. Eu am fost dus la aeroport ca să fiu transportat în Belgia pe 11 ianuarie. Tot timpul ăsta am auzit împușcături. Încă se trăgea. În special noaptea. În ianuarie ’90, când au început să fie revendicați cei care au decedat, fata mea cea mare a fost agresată și bătută pe stradă, de către cel care a împușcat-o pe soția mea, pentru că ea a început să caute dovezi.

(Cine e respectivul?) Căpitanul Joițoiu. (Nu ați intentat proces?) I-a intentat proces Procuratura Militară în urma unor dezvăluiri din presă. A fost condamnat în primă instanță la 18 ani de închisoare, iar la recurs a fost achitat. Mai mult nu pot să vă spun.

(Dvs. ați depus mărturie la proces?) Eu am fost audiat ca parte în proces. S-a făcut și o reconstituire. Când s-a făcut reconstituirea trebuia să particip și eu, însă citația prin care mi se aducea la cunoștință faptul că eu trebuie să fiu la ora cutare, în data cutare, în locul cutare, unde s-a produs evenimentul, a făcut de la Tribunalul Militar până în cartierul Ronaț (tot în Timișoara – n. n.) în care locuiesc, două săptămâni. Vă dați seama. Și când a ajuns la mine a fost toată violată și lipită cu scoci. Cineva a avut interesul să manipuleze, să restrângă posibilitatea ca adevărul să iasă la iveală. Scrisoarea am primit-o sâmbătă, reconstituirea a avut loc vinerea sau joia, cu o zi sau două înainte de a primi eu scrisoarea și s-a încheiat toată tărășenia. Am participat și la procesul care a avut loc la Casa Tineretului. (Ce s-a întâmplat?) Păi în momentul de față toți sunt liberi.

(Ce părere aveți de legea 42?) Este o lege imperfectă. (De ce?) Pentru că, după părerea mea, de această lege n-ar trebui să beneficieze decât cei care au fost răniți și cei care au decedați în familie. Eu consider că nu se poate face o distincție clară între unul care a luptat mai mult sau unul care a stat trei nopți în balconul operei. Așa își fac loc impostorii și exploatatorii unor astfel de evenimente, care beneficiază de niște drepturi pe care nu le merită. Eu, dacă aș fi sănătos ca înainte de revoluție, aș fi renunțat la orice drepturi care mi s-au dat până acuma. Beneficiez de avantaje, am fost scutit de impozitul pe salariu când am fost salariat, plătesc 50% din impozitul pe casă și grădină, la sfârșit de an primim o sumă de la Fondul de ajutorare a răniților.

(Vă considerați revoluționar?) Nu. Revoluția a fost spontană. Eu zic că toți cei ce au participat la revoluția asta se pot considera revoluționari. Un revoluționar trebuie să aibă idei premeditate.

(Ce înțelegeți prin comunism?) Comunismul este o doctrină care îngrădește până în cele mai mici elemente drepturile individului, sacrifică drepturile individuale proclamând drepturile colective. (Credeți că se va afla adevărul?) Pe măsură ce timpul va trece adevărul va fi tot mai estompat. Oamenii vor uita tot mai mult.

Interviu realizat de Adrian Onică la Timișoara în 18 aprilie 1997 cu Vasile BĂRBAT

 

IOANA BĂRBAT ( și-a pierdut mama în 17 decembrie și tatăl ei, Vasile Bărbat, a fost rănit)

            Mă numesc Bărbat Ioana, m-am născut în data de 15 iunie 1977 la Timișoara, sunt de naționalitate româncă, acuma termin liceul.

            În 17 decembrie 1989, am venit de la Dumbrăvița, era 17,30-18 seara. Am ajuns în Piața Unirii, de acolo trebuia să o luăm pe sora mea de la lucru. Nu mai era nimeni acolo. Am auzit focuri de armă. Mama tot “Hai să vedem ce se întâmplă”. Veneau mulți oameni dinspre Piața Libertății spre Unirii și toți ziceau că e revoluție. Am luat-o pe Alecsandri înspre Piața Libertății. Am ajuns în Libertății, chioșcul de bilete ardea pe linia de tramvai, piața era goală, nu era nimeni numai un cordon de militari și o mașină tot de militari. Strada Alecsandri de la garnizoană încolo, înspre centru era plină și Alba Iulia la fel. În Piață efectiv nu era nimeni. Am ajuns în fața garnizoanei și au început să tragă. Am luat-o la fugă spre intrarea în garnizoană, mama a căzut în fața intrării, tata după colț și eu m-am ghemuit. S-a liniștit totul și după câteva secunde am început să o strig pe mama. Nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Mama nu făcea nici o mișcare, parcă era moartă. Nu-mi venea să cred că era moartă. L-am luat pe tata și i-am spus “Hai să plecăm repede de-aicea că cine știe ce se întâmplă”. Parcă aruncaseră cu ceva gaze lacrimogene. El mi-a spus “Nu pot să mă ridic, că sunt rănit”. Un bărbat îmbrăcat într-un parpalac de piele și cu diplomat, a chemat câțiva militari și ne-au băgat lângă Restaurantul Militar. Am stat acolo vreo jumate de oră, pe mama au pus-o pe scări, pe tata pe ciment pe jos și eu lângă ei. Am început să strig să-i ajute. A venit un colonel de armată sau nu știu ce era și-a început să zbiere la mine că să nu mai țip, că mă bate, că asta merităm.

Până la urmă a venit un doctor de la Spitalul Militar cu ceva asistenți, i-au luat pe amândoi și i-au dus la Spitalul Militar. Pe mama au dus-o la morgă și pe tata în sala de operații. (Tu n-ai fost rănită?) Nu, mie mi-au găurit haina în vreo trei locuri, un glonte m-a ars la mână și unul mi-a trecut pe lângă ureche. Am stat în spital vreo jumate de oră, după care mi s-a spus că trebuie să merg cu tata la Județean. Ne-au băgat într-o salvare. Am ajuns la Județean, acolo era liniște. Era ora 18. Au luat toate datele, pe el l-au dus în sala de operații și pe mine m-au lăsat în sala de așteptare. După vreo 20 de minute au adus-o pe mama cu o dacia combi și au dus-o direct la morgă. După aia a început să vină puhoi, plin de salvări și mașini personale. Erau toți răniți, nu mai aveau tărgi pe ce să-i ducă, era plin de bălți de sânge pe acolo. Mie mi-or adus hainele și bijuteriile, tot ce avea mama și tata și mi-o zis să stau liniștită că n-am ce să fac. Au adus zeci poate chiar sute de răniți în spital. Țin minte că stăteau pe coridor, în sala de așteptare, n-avea unde să-i ducă. La un moment dat, toată lumea zicea “Se trage în față la Județean”. Era vreo două, cam așa ceva. Pe mine m-au băgat în cabinetul de stomatologie și mi-au dat un distolonocalm să pot să dorm. Am adormit după jumătate de oră. (Cine trăgea?) Nu știu exact, am impresia că armata. Pe la patru o început să plouă. Nu s-a mai auzit nimic, s-a liniștit totul. Dimineață pe la 7 știu că a venit unchiul meu după mine să mă ducă acasă. Am ieșit din spital și m-am dus acasă cu tramvaiul. Eram plină de sânge pe haine. Am ajuns acasă pe la vreo opt. Verișorul meu a reușit să intre în spital, era student la medicină. Aveam o prietenă foarte bună care lucra la Județean și-am rugat-o să intre în morgă să vadă unde e pusă mama. Mi-a zis că n-a putut să intre, pentru că erau atâția morți de trebuia să calci pe ei. Verișorul meu o fost în noaptea de 18 spre 19 în Județean, s-a luat curentul în noaptea aia și-a reușit să vadă cum îi scotea pe morți în saci negri și-i băga într-un trailer. A numărat până la 43, 44 după aia n-o mai putut, o pierdut numărătoarea. Au fost mai mulți decât se spune. A doua zi, în 19 dimineața, morga era goală. În aceeași zi, pe mine m-au mutat la șeful lu tata, pe mine tot timpul mă mutau, nu stăteam niciodată în același loc mai mult de 3-4 zile. După aia s-au liniștit toate, pe parcurs.

(Care era starea de spirit de la spital?) Toată lumea fugea dintr-o parte în alta, nu știau ce să facă, era pentru prima dată când primeau împușcați, erau disperați. Tatăl meu a fost operat în 17 noaptea și-a rămas desfăcut, deci nu l-au cusut. N-avea voie să mănânce și să bea apă, nu se putea mișca și-a stat așa până în 2 ianuarie, când l-au operat din nou. După ce l-au operat a doua oară a fost foarte rău. Trebuia să plece la Viena, dar cu trenul n-ar fi rezistat. Șeful lui s-a dus la aeroport să găsească un elicopter. Tocmai venise un avion american cu ajutoare, șeful lui s-a pus în genunchi la o româncă și i-a zis “Luați-l că aici moare”. Au anunțat din avion să-l pregătească ca să-l ducă dincolo. L-au dus la aeroport învelit într-un cearșaf și au plecat în Belgia.

(Îți amintești ceva de zilele anterioare datei de 17 decembrie?) În 16 am impresia că am luat vacanță. Înainte cu câteva zile când veneam de la școală tot vedeam lume adunată în Maria, acolo la Tokes. Eram mică, aveam 12-13 ani. Era foarte multă lume adunată acolo. Atât îmi aduc aminte.

(Pe mama ta ați mai găsit-o?) Nu, pe ea n-am mai găsit-o. (Ai fost la proces?) Da, am fost la proces, știm cine a tras, l-au găsit vinovat și i-au dat 18 ani de pușcărie. După vreo două luni am primit citație la proces, la recurs, cu două zile întârziere. Recursul era deja făcut, a doua oară l-au găsit nevinovat, din lipsă de probe. Acum e în libertate. Pentru mine totul a fost un șoc foarte mare, mă enervez foarte repede, dacă aș mai auzi împușcături cred că aș înnebuni.

(Crezi că se va afla adevărul?) Adevărul se va afla numai dacă vor vorbi cei vinovați. Altfel, nu cred. (Participi la comemorări?) Da, tot timpul, în fiecare an. În fiecare an merg acolo pentru că e ca un parastas, când îți moare cineva, ca o pomană. Numai că acolo nu este o singură persoană, sunt mult mai mulți. Eu nu mă duc pentru că merg alții, merg pentru că așa se face pentru fiecare și n-ai voie să-i uiți. Pentru că sunt mame, tați, surori, frați.

(Crezi că a fost o revoluție?) Nu știu ce să zic, lumea a ieșit în stradă și alții au început să tragă. Asta se putea rezolva și altfel.

      Interviu realizat de Adrian Onică la Timișoara în 20 aprilie 1997 cu Ioana BĂRBAT

 

IOAN BÂNCIU

Mă numesc Bânciu Ioan, am 52 de ani și sunt vicepreședinte la Asociația Memorialul Revoluției. O să mărturisesc despre participarea mea la Revoluție, împreună cu familia mea.

În data de 16-17 dec. 1989, când a izbucnit Revoluția la Timișoara, oamenii au fost foarte entuziasmați să schimbe ceva. Au ieșit în stradă masiv și s-au manifestat în toate zonele Timișoarei, pe toate străzile.

Despre mine și soția mea* pot spune că pe data de 16 dec. nu am participat la Maria, la pastorul L. Tökes, unde a început Revoluția. Noi am trecut numai cu tramvaiul și am văzut că acolo sunt oameni. În dimineața zilei de 17 decembrie, când am aflat ce s-a întâmplat în noaptea care trecuse, nu am putut să ne abținem și am ieșit pe străzile Timișorii, iar tot ce s-a întâmplat în acea zi se încheie cu decesul soției mele în Revoluție.

În acea dimineță s-a întâmplat ceva mai deosebit ca altădată. M-am trezit pe la ora 6 și n-am mai putut să dorm. Spre deosebire de alte duminici m-am hotărât să o las pe soție să doarmă și eu să plec să fac cumpărături, fiindcă atunci nu se găseau alimente, iar duminica dimineața era un prilej de a găsi ceva la cozi.

Am plecat la cumpărături și am stat la coadă la ouă și la brânză și, spre surprinderea mea s-au găsit de toate în acea dimineață. Din cauză că în noaptea aceea izbucnise Revoluția, cei care repartizau alimente au dat de toate la alimentară, numai ca lumea să nu manifesteze în continuare. Am aflat atunci ce se întâmplase în data de 16 noaptea, când s-a manifestat în toate zonele Timișorii. S-au strigat lozinci toată noaptea. Au venit din toate zonele Timișorii și au strigat ” Libertate! ”, “ Jos Ceaușescu! ”. Pentru mine a fost o bucurie mare că s-a întâmplat acest lucru și abia aștaptam să văd ce o să se întâmple. Am spus celorlalți că ” gata, Ceaușescu nu mai are multe zile și trebuie să cedeze “, pentru că în alte țări din jurul nostru erau schimbări masive pe plan politic și numai la noi era o întârziere. Abia am așteptat să ajung acasă, să-i spun soției mele că a început Revoluția. Când am intrat în casă, am văzut că ea încă dormea. Era 7 și ceva și spre deosebire de alte zile, când ea se ducea și făcea cumpărături, acum nu s-a trezit, ci dormea. Mi s-a părut atât de liniștită și de frumoasă cum doarme, încât mi-era frică s-o scol. Până la urmă m-a simțit, a deschis ochii și i-am spus despre ce-i vorba. S-a bucurat și ea foarte mult, iar primul lucru pe care mi l-a spus a fost că „dacă tu ești așa de bucuros și eu sunt bucuroasă, fiindcă o să se schimbe ceva, o s-o ducem și noi mai bine”. Aveam trei copii și era greu să trăiești din două salarii mici. Mi-a spus că se bucură pentru schimbările care or să fie și să-i promit că în duminica aia merg cu ea la biserică. Ea frecventa o biserică penticostală. Încă nu era botezată acolo, dar mergea, iar eu n-o opream. Eu fiind ortodox am admis mai greu acest lucru, dar era bine că era credincioasă. I-am promis că în ziua aceea merg cu ea la biserică. Ne-am dus în Piața Maria. Chiar în zona aceea era Biserica Betel unde se aduna multă lume.

Tramvaiele nu circulau, așa că am mers pe jos. Am luat cu noi și copilul cel mic (care avea atunci doi ani). L-am pus pe umeri și am trecut printre soldați. Erau acolo soldați, milițieni, securiști - în civil, care văzânu-mă cu copilul, m-au lăsat să trec.

Am trecut prin Piața Maria, apoi am ajuns la Biserica Betel. Lumea a ieșit pe străzi să vadă ce se întâmplă și așa s-au adunat tot mai mulți. La Maria erau toate vitrinele sparte. Soldații erau cu scuturi și țineau bastoanele într-un mod amenințător.

Am participat la slujba religioasă de la Biserica Betel, împreună cu soția mea. A fost frumos, mi-a plăcut, dar eu eram mai mult cu gândul la ce se întâmplă afară.

            Până la urmă slujba s-a terminat - în jurul orei 12, însă noi am ieșit cu vreo 20 de minute înainte și am intrat în rândul manifestanților, căci la ora aia era deja foarte multă lume. Un grup mare de soldați a venit cu drapelul de luptă din unitate și i-au obligat pe soldații de acolo să cânte cântece patriotice și să fie, într-un fel amenințător pentru participanți, să fie descurajați. Acel pluton a ajuns până la Catedrală, iar în urma lor s-a adunat multă lume care i-a urmat. În acel grup care a început să strige lozinci am intrat și eu cu soția și cu copilul. Am ajuns apoi în fața Operei unde ne-am întâlnit cu un alt grup care începea să manifesteze și o masă mare de oameni- vreo 5000 - s-a îndreptat spre Complexul Studențesc ca să-i cheme pe studenți. Toată lumea știa că studenții sunt cei care au inițiativă și ei trebuie deci să fie în față.

Pe traseul Podul Michelangelo, Complexul Studențesc s-au strigat lozinci “Jos Ceaușescu! “ Români veniți cu noi !”, “ Voi sunteți români! ”, “ Libertate!”, “ Vrem mâncare la copii! ”. Eu, soția și copilul eram ceva mai în spate, însă toți cei care manifestau erau foarte bucuroși.

Forțele de ordine se dădeau la o parte, dar nu era încă ordin să se tragă și nici muniție de război n-aveau. Pentru noi era o victorie mare căci erai liber să strigi ce vrei. Am mers cu soția mai în față. Copilul fiind la mine pe umeri a strigat și el cu noi ” Libertate, libertate ”, iar la un moment dat vocea lui s-a auzit mai tare ca a celor din jur, iar doi bătrâni care erau pe trotuar m-au rugat să-l dau pe copil jos de pe umeri, căci ei vor să-l sărute, pentru că au fost atât de bucuroși când l-au auzit strigând. Copilul avea atunci doar doi ani și jumătate.

Eu m-am dus apoi chiar în față, lăsând soția și copilul mai în spate, și am intrat în grupul în care se striga cel mai tare. Acolo se dădea tonul la lozinci. Am inventat și eu lozinci.

Am strigat și “Studenți veniți cu noi! ‘’. I-am îndemnat să coboare de la cămine, dar mulți plecaseră acasă căci li se dăduse vacanță mai devreme ca altădată. Se pare că se știa că o să fie ceva în Timișoara și de aceea au fost trimiși acasă.

Am colindat prin tot Complexul, apoi ne-am îndreptat spre Consiliul Județean, unde erau forțele de ordine și organele de partid locale. Acolo erau mașini militare, tancuri de apă, soldați cu baionetele îndreptate spre noi. Am început să strigăm lozinci de pe loc. S-au oferit să vină în față femei și copii, fiindcă ne gândeam că soldații și milițienii n-o să dea în femei și copii. Strigam “ Armata e cu noi! ”, “ Fără violență!”, ” Soldați, soldați pe cine apărați?! ”, dar lozincile n-au avut efect, căci soldații au primit ordin să acționeze și au înaintat înspre noi, iar din tunurile de apă au izbucnit spume de apă – cum se aruncă la clădirile incendiate- și au aruncat cu apă spre noi.

În acel moment grupul s-a rupt în două- tinerii, mai curajoși au atacat acele mașini și soldații au rupt-o la fugă. N-a durat mai mult de un minut și mașinile erau devastate, iar cei care erau în mașină au fost scoși de acolo cu forța și obligați să se retragă. Toate cauciucurile de la mașini au fost incendiate.

Populația s-a îndreptat și înspre Județeana de partid pentru că șefii s-au retras în Consiliul Județean, iar armata a fost regrupată în spate. S-au spart geamurile și s-a intrat pe geamuri, apoi s-au deschis porțile din față și s-a intrat masiv înăuntru. Manifestanții au cucerit clădirea.

            La etajul unu a apărut o tânără cu steagul tricolor găurit –era decupată stema- iar miile de manifestanți care erau în stradă au strigat “ Victorie, victorie !”, “ Ura, ura !”.

Asta era în 17 dec., cam pe la ora 13-13 și douăzeci. Din balconul de la etajul 1 au fost aruncate fotolii, obiecte de lux, cărțile lui Ceaușescu, panourile- care au fost rupte și călcate în picioare. În partea stângă a clădirii, la parter, a izbucnit un incendiu și au ieșit flăcări și un fum gros ce acoperea toată clădirea.

Armata și forțele de ordine s-au regrupat și au venit masiv din toate direcțiile. Manifestanții s-au retras, iar cei care au fost prinși în clădire au fost arestați.

            Mi-aduc aminte că unul din manifestanți, care a fost prins pe treptele din fața Prefecturii, era rănit, căci era plin de sânge și zăcea pe jos. Soldații nu l-au ridicat și nici pe noi nu ne-au lăsat să-l ridicăm. Fusese probabil împuns cu baioneta, de soldați.

Eu fiind ulterior vicepreședinte la Asociația 17 decembrie, știu precis că nu am avut nici un rănit care să declare că a fost rănit pe treptele Prefecturii, la ora 13 și 20 de minute, și niciunul din morții Timișorii nu e în evidență că ar fi murit la ora aia. Dacă ar fi fost atunci mort, atunci ar fi primul mort al Revoluției din Timișoara. Noi avem însă înregistrat că primul mort a fost la ora 14 și ceva, la Podul Decebal. E posibil ca acel tânăr să fi murit și să fie din cei dispăruți sau să fi fost rănit și să nu se fi prezentat la Asociația 17 dec.

Despre fata care a apărut la balcon, cu acel drapel găurit, nu am sesizat nici o declarație ulterioară, în niciun ziar, că ar putea trăi. Dacă ar trăi ar fi una dintre revoluționare și am cunoaște-o. Nimeni nu știe însă de ea nimic - probabil că și ea a fost făcută dispărută.

Morții timișoreni nu sunt deci numai cei care se cunosc.

            După ce am manifestat aicea, m-am îndreptat spre casă, bănuind că soția nu a urmat tot traseul. Locuiam pe Calea Girocului, acum Calea Martirilor.Am găsit-o curățând cartofi, ca să facă mâncare. O supă era făcută. Eu am zis că plec înapoi, că nu mai am răbdare până se face mâncarea. Între timp a venit și un coleg la mine și am povestit despre ce se întâmplă în oraș. A zis că vine și el cu mine. Soția, văzând că-s așa grăbit, a zis că nu mă lasă să plec singur și că vine și ea cu mine. Cartofii au rămas așa în oală, curățați, și nu i-a mai făcut nimeni. Pe la ora 4 și ceva după-masă am ieșit iar în oraș împreună cu soția. Copilul a rămas de data asta acasă cu surorile lui ( cea mare avea 11 ani ).

            Ne-am dus în Centru, unde se aflau manifestanții. Pe deasupra noastră se trăgea cu trasoare colorate. De-acolo ne-am îndreptat înspre Piața Libertății, de unde se auzeau împușcături. La ora aceea, în Piața Libertății se trăgea cu gloanțe adevărate, noi însă nu știam și am vrut să ne îndreptăm chiar acolo unde era focul luptei.

Soldații ne-au oprit și au spus să nu înaintăm, căci trag în noi. Ne spuneau “întoarceți-vă, vi

 s-a urât cu viața?! ”. Când am văzut că ne amenințau că ne omoară, ne-am întors din drum. Eram doar 5-6 persoane care aveam curajul să ne îndreptăm spre zona respectivă. Am ajuns din nou în Centru, în Piața Operei.La Catedrală era plin de manifestanți care nu mai strigau lozinci, pentru că în Timișoara deja se trăgea cu gloanțe. Au apărut incendii masive, chiar în Centru ardeau vreo trei magazine- librăria, magazinul de jucării- cu flăcări până la etajul 2.

Au apărut și pompierii să stingă incendiile.

S-a format apoi un grup care s-a focalizat în dreptul Primăriei, Consiliul local de atunci, unde nu puteam intra pentru că era înconjurat de forțe de ordine, cu armele îndreptate spre noi. S-au strigat din nou aceleași lozinci de revendicări, dar și lozinci religioase. Soția a fost printre cei care a dat tonul, strigând “ Există Dumnezeu, există Dumnezeu! ”. S-a cântat și“ Deșteaptă-te române ”, “ Hora Unirii ”- se prindea lumea de braț și înainta cântând.

S-o luat apoi hotărârea să se plece spre Complexul Studențesc - să-i luăm și pe studenți. Am urmat traseul peste Podul M.Viteazul, Bdul V. Pârvan, Complexul Studențesc.

Forțele de ordine care erau în față se dădeau la o parte și noi înaintam victorioși.Curajul era enorm de mare și nu știam că în Piața Libertății deja au murit oameni, că în alte zone deja se trăsese.Deasupra noastră ne-a urmărit pe tot traseul un elicopter militar, care în mod amenințător se lăsa până jos, aproape de noi. Lumea însă nu s-a speriat.

            Nici de data asta nu au coborât prea mulți studenți, căci nu erau prea mulți în Complex. S-a mers la porțile căminelor, pentru că s-a strigat că ele sunt închise și nu vor să-i lase pe studenți, și s-au deschis forțat porțile căminelor. S-a strigat apoi “ Veniți cu noi, porțile sunt deschise”.

Soția era la braț cu mine. Grupul a luat-o apoi din nou înspre Centru, iar soția mi-a zis: 

” Nelule, nu ar fi mai bine să mergem acasă ?! ”, pentru că noi mergeam în sens opus locuinței noastre. Probabil și-a adus aminte că are trei copii acasă, dar eu am uitat și i-am zis că eu mă duc să văd ce se întâmplă, căci nu puteam să renunț la toată manifestația asta.

 Ea a luat atunci hotărârea nefericită să mă urmeze. Ar fi putut să plece din nou acasă, cum făcuse dimineață când a plecat cu copilul acasă.

Am mers pe strada Ofcea și am strigat celor care erau în balcoane “ Români veniți cu noi ”, „Și voi sunteți români ”. Am ajuns apoi pe bulevardul V. Pârvan și la Podul Decebal, pe străduța care separă Parcul Poporului de Canalul Bega. Din gard până la Bega era ocupat cu manifestanți, care se țineau de braț. Erau cel puțin 10 000 de manifestanți. Când am ajuns la colț, să o luăm pe Podul Decebal, toate luminile din zonă, din fața și din spatele nostru s-au stins și am înaintat prin beznă. Unii spuneau că mergem la Consiliul Județean, alții știau că merg la Poliție pentru eliberarea arestaților din noaptea trecută, de 16 spre 17 decembrie, când au fost foarte mulți arestați. Pe Podul Decebal au fost forțe de ordine- grăniceri, armata. Erau și două tancuri și încă o mașină militară, care blocau trecerea. Când am văzut că nu se mai putea trece am strigat din nou „Fără violență! ”, “ Soldați, soldați, pe cine apărați! ”, ” „Armata e cu noi! ”, dar a început să se tragă, de data asta nu cu gloanțe oarbe și fără nici o somație : au tras în plin.

N-am realizat că se trage în manifestanți până când primele 10 rânduri care erau în față au căzut. Am rămas descoperiți și am văzut cum ies scântei din pietrele de pe jos și din stâlpi.

Eram undeva pe trotuar, în dreapta și primul gest pe care l-am făcut a fost că am luat-o pe soție și am vrut să ne lipim de stâlpii de beton din gardul din dreapta, dar în momentul când ne-am îndreptat spre gard, soția a căzut, ținându-se de brațul meu. M-am aplecat asupra ei și am întrebat-o “ unde te-a lovit ? ”, iar ea mi-a zis “ nu știu, nu știu”.

Mărturisesc acum, după 7 ani, ceea ce n-am mărturisit înainte, și anume faptul că a mai zis ceva, dar atunci n-am avut curajul s-o spun pentru că mă simțeam vinovat. A mai spus: “ Nelule, tu m-ai adus aicea ”, deci a fost un reproș la adresa mea. Am încercat s-o ajut, i-am găsit rana în spate de unde sângera. Am scos maieul de pe mine și am pansat-o cu el, dar ea nu mai mișca. Erau mulți răniți acolo, se auzeau strigăte...

Cei care au tras au mai tras încă jumătate de minut, după care au oprit tragerea.

Erau tineri care au mers să ajute răniții. Cine a avut norocul să aibă lângă el un prieten, prietenă, soț sau soție, și-a luat rănitul sau mortul și l-au dus în spatele lor, până la Bdul Pârvan, unde erau mașini particulare forțate să ia răniții. Foarte curios, în 5 minute, au apărut și salvările, deci s-a știut că se trage la Podul Decebal. Într-una din aceste mașini am dus-o și eu pe soția mea, la Spitalul Județean, în brațele mele, lângă șofer. Speram că mai trăiește, căci o simțeam că-i caldă. Am rugat acolo pe un medic s-o ajute. Mi s-a zis apoi să vin a doua zi dimineața.

            Am plecat acasă pe la 8-8 jumate seara. Stăteam aproape de Spitalul Județean, în Calea Girocului. În acel moment, la mine pe stradă se manifesta. I-am găsit pe copiii mei în stradă, printre tancurile care erau blocate în Calea Girocului. Noroc că acolo nu s-a tras atunci, ci peste o oră, căci dacă se trăgea și ei puteau fi ținta acelor gloanțe. Am spus vecinilor și copiilor ce s-a întâmplat, iar fetița mea a leșinat și a căzut pe o mașină în stradă. și-a revenit și am dus-o sus.

            Vreau să spun că am participat la Revoluție cu toată familia. Inconștient, foarte mulți timișoreni au ieșit în stradă, alături de cei care manifestau, neștiind că forțele de represiune or să acționeze în felul în care au acționat, soldându-se cu foarte mulți morți și răniți, pe care i-au furat apoi și i-au făcut dispăruți.

            Am anunțat rudele din țară, ca să vină și să mă ajute să facem o înmormântare creștinească. Au venit repede, dar nu ne-au lăsat să ne apropiem de Spitalul Județean și până pe 22 decembrie n-am putut să intrăm la morga spitalului.Rudele au plecat, iar eu am aflat apoi că soția a fost printre cei care au fost transportați la București și arsă la crematoriu.

   ... Asta a fost tragica participare a familiei mele la Revoluție.Regret foarte mult că prin Revoluție idealurile soției mele nu s-au realizat, nici în cei 7 ani- cât au trecut de-atunci.

Martirii Revoluției sunt uitați, copiii orfani ai Revoluției, de asemenea sunt uitați.

Am avut o speranță mare că după alegerile din noiembrie se va spune adevărul, se va face dreptate, dar deocamdată sunt numai speranțe.

Fac un apel celor care vor ascvulta sau citi declarația mea, să se facă dreptate în legătură cu eliberarea certificatelor de revoluționar, deoarece au apărut foarte mulți revoluționari falși în țară, care atunci au acționat împotriva noastră și a Revoluției, iar acum au certifacat de revoluționar. Legea 42 a rezolvat numai parțial situația. Soția a fost declarată erou martir.

Au fost duși la București și arși la crematoriu pentru că ăsta a fost ordinul primit de la Elena Ceaușescu, pentru ca cei morți să fie declarați dispăruți - că au fugit peste hotare. În acest fel, dacă Ceaușescu câștiga, nu se recunoștea că a tras cineva în ei și că au fost omorâți, ci s-ar fi spus că au fugit peste hotare.

            ( Ce s-a întâmplat pe 18 dec.? )

...În noaptea de 17 spre 18 dec. eu n-am putut dormi, căci am auzit împușcături până la 4 și jumătate dimineața, pentru că se trăgea pe Calea Girocului.Dintr-o dată a venit o furtună mare- ca în plină vară- cu tunete, fulgere și trăznete. A căzut o ploaie uriașă care a spălat tot sângele vărsat în noaptea aceea pe străzile Timișoarei.

În acele zile au fost manifestații mari la ELBA. Pe 20 dec. a ieșit toată Timișoara în stradă și s-a declarat grevă generală.

            Revoluția adevărată a fost însă în 16, 17, 18 și 19 dec. și e greșit să spunem că Revoluția a început în 20 sau 22 dec.

            ( Cine a tras de fapt în oameni? )

Cei care trăgeau erau soldați, grăniceri, forțele de securitate, o trupă de comando adusă de la Buzău, cu soldați instruiți special pentru antitero. În mare parte a tras armata, căci ea a avut cele mai mari efective în stradă.

            ( Cine credeți că au fost teroriștii? )

Teroriști au fost după 22 dec. Ei erau tot români de-ai noștri și anume cei care erau fideli lui Ceaușescu- au făcut pe teroriștii și au tras. Armata, în data de 22 dec. a trecut de cealaltă parte, dar teroriștii au fost cei care nu s-au predat și au făcut în continuare scenarii de revoluție. După 22 decembrie Revoluția a fost o înscenare, totul a fost înscenat, pentru ca lumea să meargă acasă, fiind Revoluție, iar cei care au urcat în balconul de la București să se pregătească și să preia puterea.

Pe 21 dec. mulți timișoreni au fost și-n București și au participat la izbucnirea Revoluției și acolo. O parte a securității a vrut schimbarea doar a lui Ceaușescu, pentru a prelua ei puterea. Chiar din 16 decembrie o parte a securității a fost infiltrată printre oameni spre a incita. Nu vroiau o schimbare totală, ci doar schimbarea conducătorului, ca să-l pună în frunte pe cel pe care-l vroiau ei - pe Iliescu. S-a strigat că „îl vrem pe Iliescu”, dar de unde îl știau, nu pot să spun. Nu se recunoaște de către securitate nici acum acest lucru                                               

Interviu realizat de Roxana Pătrașcu, la Timișoara, în data de 4 aprilie 1997 cu Ioan BÂNCIU

*O stradă ( fosta stradă Narciselor) din apropierea locului unde a fost împușcată Leontina Bânciu poartă azi numele ei.

 

CONSTANTIN JINGA

Mã numesc Jinga Constantin, m-am nãscut în 5 februarie 1969 la Timișoara, naționalitatea român, studii- absolvent al facultãții Filologie Francezã-Românã, în prezent student la Teologie, secția Pastoralã.

     Eram student în anul I, semestrul I, joia pe 14 decembrie am avut școalã de dupã-amiazã. Unul din colegi ne-a spus cã în Maria, e ceva și că e vorba de-un pastor ungur, dar nu știa exact ce se întâmplã. Sâmbãtã 16 decembrie, am primit un telefon de la un prieten foarte bun care-mi spunea surescitat cã “Gata se terminã”. A început sã-mi spunã cã strigã ãștia pe stradã “Jos Ceaușescu !”, “Jos Comunismul !”, sigur o sã cadã. Am ajuns la concluzia cã “Hai sã mergem și noi”. Pânã la urmã n-am putut sã plec de-acasã, m-or oprit pãrinții. Nici el n-a reușit sã plece de acasã. A doua zi dimineațã eram de serviciu la cantinã, pe vremea aia studenții fãceau de serviciu la cantinã. Trebuia sã fiu acolo pe la 7 dimineața. Am mers pe jos pânã la cantinã, prin centru și prin Maria. Eram curios ce se întâmplase. În centru totul era intact, nu era nici o vitrinã spartã, dar era foarte multã lume. În Maria geamurile de la regionala CFR erau toate sparte, vitrinele erau sparte, era acolo armatã, poliție.

Am luat-o pe linia de tramvai 6 spre Bãlcescu și acolo am observat cã erau taburi, aotubuse cu soldați și scutieri. Era foarte multã lume. Am ajuns la cantinã și am pregãtit masa pentru studenți. Acolo nu s-a întâmplat nimic deosebit. În jurul orei 13 au venit iar studenții la masã și atunci am început sã facem planuri. Unii dintre studenți reușiserã sã iasã prin oraș, ne povestiserã ce se întâmplã, cum orașul e plin de armatã, ne-au povestit de o defilare cu surle și fanafară care a avut loc prin oraș. Ei și-au dat seama cã mulțimea nu e condusã de nimeni, cã totul e spontan și am hotãrât cã trebuie ocupatã stația de radio și cã trebuie sã mergem la tipografie sã tipãrim manifeste. Sã anunțãm prin radio sã se știe în toatã țara ce se întâmplã. Pe la ora trei am plecat. Aveam o prietenã foarte bunã, care avea un copil și era internatã cu el la Spitalul de copii și îi promisesem cã o sã trec duminicã dupã amiazã pe acolo. Am trecut, orașul era în stare de asediu, am stat ce-am stat și la un moment dat, am spus cã n-ar fi rãu sã mergem sã vedem ce se întâmplã prin oraș. Am mers, Piața Operei era invadatã de mulțime, n-am vãzut la ora aia armatã în centru. În schimb am vãzut armatã pe drumul dintre cantinã și Spitalul de copii. Mi-am dat seama cã erau militari în termen. Tocmai terminasem atunci armata, în iunie. Câteva ore am stat în Piața Operei. Am mers în fața Primãriei. Au venit scutierii, batând în scuturi. Nimeni n-a vrut sã se batã cu scutierii, toatã lumea a început sã strige “Fãrã violențã !”. Totul era spontan, decurgea haotic.

Am mers cu o coloanã de manifestanți, am trecut podul de la Electrotehnicã, coloana s-a îndreptat spre Prefecturã. La un moment dat cineva a spus cã acolo se trage și cã se va trage în coloanã. Atunci m-am întors cu prietena mea și ne-am gândit sã trecem pe la spital sã vedem ce face copilul. Ne-am întors prin spatele Catedralei, pe podul de la Maria. Atunci am auzit pentru prima datã oameni care spuneau cã s-a tras și cã sunt morți și rãniți. În drum, la un moment dat, am auzit focuri de armã și am vãzut trasoare pe cer. Era deja întuneric. Dar nicio clipã n-am crezut cã vor trage în oameni. Ne-am continuat drumul și n-am mai trecut prin Piața Operei. Am ajuns la intersecția dintre strada Piatra Craiului cu bulevardul Republicii. Bulevardul Republicii era blocat de un pluton de militari. Ei blocau drumul înspre centru. M-am oprit sã vãd dacã într-adevãr sunt militari. Și am trecut destul de aproape de ei și am vãzut cã erau militari foarte, foarte tineri. La un moment dat, cineva care era pe partea cealaltã, s-a dus foarte aproape de militari și a început să vorbeascã cu ei. Le spunea lucruri de genul “Mã voi chiar o sã trageți în noi?” Nu țipa, nu era violent. La un moment dat, a apãrut un ofițer, am vãzut cã se dau înapoi patru pași, au luat poziție de tragere și au tras. Atunci m-am gândit cã sigur au tras cu gloanțe oarbe, dar am vãzut cã, în clipa aia, lângã mine a cãzut cineva și am vãzut cã era plin de sânge. În secunda urmãtoare am sãrit peste femeia cu care eram și-am trântit-o la pãmânt. Am luat un “culcat”. Când am fost jos am avut impresia cã a cãzut cineva peste mine și cã nu se mai ridicã, așa o senzație de apãsare. Dupã ce au încetat ei sã tragã am încercat sã dau greutatea aia la o parte. Mi-am dat seama cã nu pot, rãmãsesem paralizat în poziția asta și am avut o senzație de arsurã la umãrul drept. M-am gândit cã probabil oi fi fost rãnit. M-am gândit cã mãcar dacã o fi intrat o fi și ieșit. Am simțit apoi o arsurã foarte violentã în spate. M-am gândit atunci cã or fi douã gloanțe. Am fost convins cã o sã mor. Am leșinat. Din fericire ea nu pãțise nimic. Nu știu de unde a gãsit 3-4 oameni care m-au cãrat pânã la Spitalul de copii. Am ajuns acolo, cei de acolo au zis ca nu pot sã-mi facã nimic și cã o sã vinã imedit o salvare și-o sã mã ducã la Spitalul Județean. A venit o salvare, n-am reușit sa mã urc în salvarea aia, a doua salvare care a venit m-a dus la ( Spitalul) Județean. Eram mai mulți, vreo 4, rãniți în salvare și prietena care era cu mine chiar pe locul din fațã. Am ajuns la Județean, acolo țin minte cã am fost luat, pus pe o targã cu roți și dus undeva. Mi-amintesc cã pereții erau plini de sânge. Am vãzut cã vine un medic, se uitã la mine și cum nu mișcam și abia deschideam ochii, l-am auzit spunând “Pãi ãsta-i mort, ce cautã aicea?” Atunci am deschis ochii și am încercat sã scot niște sunete. A zis “A uite cã nu-i mort. Nu-i de noi trebuie sã-l ducem la chirurgie cardiacã”. Aicea intervine o chestie ciudatã. Au venit doi oameni, m-au luat cu targa aia cu roți, m-au pus în lift și am început sã urcãm cu liftul. Am urcat pânã la un etaj, nu mai știu care, și-acolo am ieșit din lift și am început sã mergem pe coridor. Doamna care era cu mine a luat un halat pe ea și a inceput sã fugã pe scãri sã vadã unde ajung eu. A reușit sã iasã pe etaj exact în momentul în care eu ieșeam din lift. Acolo era foarte liniște, nu era niciun semn c-ar fi o salã de operație prin apropiere, era foarte întuneric. Ãștia care mã duceau nu ziceau nimic. La un moment dat apare cineva pe culoar. Ea a strigat “ Aici e clinica toraco-cardiacã?” Ãla care ieșise pe coridor a zis “Nu, nu-i aicea, cum sã fie, aia nu-i în spitalul asta”. Ãștia doi care mã duceau au întrebat “ Da unde-i? Nu-i aicea, e la spital la Victor Babeș”. Atunci ea a strigat “ Haideți înapoi jos. Sã mergem la spital la Victor Babeș”. Mi-amintesc cã eram jos. Oricum ãsta e un moment care mi se pare ambiguu, pentru cã cei doi angajați ai spitalului nu știau cã în spital nu este clinicã toraco-cardiacã. Ei practic știau bine unde se duc cu mine. Eram în aceeași salã în care am fost și înainte. La un moment dat, apare un medic, nu știu exact cine a fost, dar îi cunoștea pe pãrinții mei. Aflase numele meu de la prietena care era cu mine. A venit o salvare, în salvarea aia am fost doar eu. Așa am ajuns la spitalul Victor Babeș unde era exact aceeași situație. Au venit doi și m-au dus de mâini și de picioare pânã nu știu la care etaj. Acolo situația era fundamental diferitã fațã de ce fusese la Spitalul Județean. Acolo mi-au dat primele îngrijiri, imediat. La Spitalul Județean nu mi s-a acordat nici cea mai micã îngrijire.

M-au dus la reanimare și acolo au început sã-mi dea sânge, pierdusem foarte mult sânge. Am fost pus sub tratament, întins în pat, m-am relaxat și am adormit instantaneu. Mã trezeam din când în când, auzeam rafale de mitralierã la modul cel mai sãlbatic cu putințã. Aveam senzația cã e rãzboi în oraș. La un moment dat a fost ploaia cu tunete și cu trãznete, eu am crezut cã bombardeazã orașul și mã gândeam ca mãcar spitalele de nu le-ar bombarda. Eu am fost împușcat în jurul orei 17. Prietena respectivã rãmãsese cu mine, n-a mai avut cum sã plece de acolo. Ea a dat toate datele despre mine. Eu eram foarte rãu, situația era foarte gravă, și-au dat seama cã am hemoragie internã. Aveam tensiunea foarte scãzutã și ei îmi dãdeau sânge ca sã-mi creascã tensiunea sã mã poatã opera, sã vadã realmente ce am. Tensiunea îmi era la fel de scãzutã și îmi era extraordinar de rãu. Au intervenit sã scoatã sângele de acolo de unde se colecteazã și m-au dus așa la radiografie. De fapt au venit cu un aparat acolo pentru cã nu mã puteam duce, nu eram transportabil. M-au operat așa și dupã aceea am început sã-mi revin. Din momentul ãsta și pânã în 15 ianuarie am stat tot în spital. Primele douã sãptãmâni am stat tot la reanimare. Am fost conștient imediat dupã operație. În reanimare erau șase paturi, toți eram rãniți și îmi amintesc cã în noaptea de 17 spre 18 a murit unul acolo. Fusese împușcat în ficat. Echipa medicalã a fost demnã de toatã admirația.

Mi-amintesc cã înainte de operație eram foarte rãu, aveam dureri groaznice și unul dintre medici a zis “Dacã nu-l operãm moare sigur, hai sã-l operãm cã poate așa mai are o șansã”. Țin minte cã m-au dus în sala de operație, vreo patru ore s-au chinuit cu mine. În seara de 18 am fost operat. În 19, dupã amiazã, au venit acolo doi civili care au cerut situația bolnavilor din spital și erau interesați de rãniți. Medicii au refuzat sã le dea orice fel de situație, i-au dat afarã din spital, pur și simplu. Unul dintre medici spunea cã “Mai bine mã împușcã decât sã colaborez cu ei”. Era foarte hotãrât sã nu colaboreze sub nici o formã. Lângã mine, în salon, era un om care era din Bihor. El fusese rãnit în noaptea de 24 spre 25 decembrie. În alt pat era un bãiat de 21, 22 de ani, rãnit, nu putea sã vorbeascã, era foarte grav. La el glonțul intrase prin ochi, a trecut prin gât și s-a oprit într-un os. Avea dureri groaznice, nici n-au putut sã-l opereze pentru cã glontul se mișca prin organism și trebuia sã aștepte sã se stabilizeze. Dupã operație multã vreme n-a putut sã vorbeascã. Și acuma când vorbește e foarte rãgușit. Și-a pierdut ochiul, are unul din sticlã. Eram tineri cei care eram în salon. Eu aveam 20 de ani atunci. Atmosfera era foarte veselã, râdeam, glumeam. Tot spitalul era plin de rãniți. Unii dintre rãniți, împreună cu militari și gãrzi patriotice au organizat apãrarea spitalului de teroriști. Începând din 17 decembrie și pânã în 20 decembrie nu știu dacã medicii au avut cinci minute sã punã capul jos. Nu știu cum au putut sã reziste.

În februarie a fost constituitã Asociația 17 decembrie, de niște rãniți cu care am fost în spital. Spitalul Victor Babeș este lângã UMT. În ziua când au ieșit muncitorii, eu n-am fost în stare sã mã duc pânã la geam, dar cei care au fost la geam au spus cã n-au mai vãzut niciodatã așa ceva. Scandau lozinci, era așa de se cutremurau pereții. Una din lozinci era “Pãcat, pãcat de morții din Banatt !” și “Noi de-aicea nu plecãm, nu plecăm acasã, pentru cã morții nu ne lasã”, cam așa ceva. Eu am vãzut cã au tras militari.

Înainte de 20, prin 18, oameni din blocurile aflate în jurul spitalului, au venit la spital și au vrut sã aducã ceva pentru rãniți. Prin 21 a fost la spital o echipã de televiziune italianã. În 22, practic, Timișoara a fost primul oraș liber. Au venit ulterior ziariști strãini, câte o echipã de televiziune austriacã și francezã. În februarie am fost citat la Procuraturã, am fost acolo și am dat o primã declarație, am primit o altã citație prin martie, am mai dat o declarație, apoi a fost procesul prin mai. Am fost citat ca martor, m-am dus, dãdusem trei declarații la Procuraturã, pânã atunci. Acolo procurorul mi-a spus cã n-am dat nici o declarație. La proces, în boxa acuzaților erau oameni care probabil au dat comanda ( să se tragă). Aveau grade foarte înalte.

(Ce pãrere ai de legea 42?) Din momentul când a fost promulgatã am avut senzația cã a fost promulgatã mai degrabã ca o lege care nu vizeazã aflarea adevãrului. Era normal sã fie o lege care sã te protejeze din punct de vedere economic. Ar fi fost binevenitã, pentru cã unii rãniți s-au trezit la 30 de ani cu familie, cu copii, în imposibilitatea de a mai lucra, sau cel puțin de a nu mai lucra așa ca înainte. Nu s-a fãcut nimic în sensul aflãrii adevãrului despre revoluție. Multã lume privește legea ca pe una care acordã privilegii și nu sprijin. E revoltãtor ce s-a putut întãmpla. Din pricina unor oameni care profitã, pe nedrept, de legea asta, oamenii care ar avea nevoie de sprijin nu se pot bucura de acest sprijin. Oamenii ãștia ar trebui respectați. Sunt mulți oameni în Timișoara, la care dacã le amintești cã ești revoluționar dau din mânã și spun “Da, las’ cã știu eu cum e cu revoluția asta, cã toți profitã”. Titlurile sunt foarte pompoase. Am fost foarte dezamãgit pentru tot ce s-a întâmplat dupã. Pentru mine personal, ceea ce s-a întâmplat atuncea a contat foarte mult, chiar îi șochez pe unii care când aflã cã am fost rãnit și încă foarte rãu, le spun cã pentru mine a fost extraordinar. Acum înțeleg, prin prisma amintirilor pe care le am de atunci, ceea ce s-a întâmplat, ca ceva foarte întunecat, ca tot ce poate fi mai inuman pe fața pãmântului.

Acum dacã mã gândesc la ce-a fost înainte de ’89, nu cred cã aș mai putea sã suport, aș prefera sã mor decât sã mã întorc la acea perioadã. Acuma nu mã pot considera revoluționar, pentru cã un revoluționar e unul care atunci când iese sã facã o revoluție e gata sã moarã pentru ea. Ori eu când am ieșit în stradã n-am fost pregãtit sã mor. Existã oameni care au interes sã împiedice aflarea adevãrului.

În 17 când eram pe stradã am avut o micã dezamãgire când am vãzut cât de puțini sunt cei care demonstreazã în comparație cu cei care stau și privesc și nu se pot hotãrâ ce sã facã. Ulterior situația devenise mult prea gravã ca sã nu explodeze totul.

Începând cu 13-15 iunie ’91, deja atunci a fost clar pentru foarte multã lume din România, cã revoluția a adus mai degrabã ponoase decât foloase. În momentul în care libertatea va fi consideratão bucurie, atunci idealurile revoluției vor fi atinse.

(Participi la comemorãri?) Am participat în ’90, ’91. În ’91 am participat ultima datã. Prea mult festivism. Ce m-a deranjat foarte mult a fost faptul cã ofițerii erau foarte grãbiți în decembrie ’90 sã vorbeascã cât de mult a luptat armata dupã 20 decembrie, neamintind deloc, ceea ce se întâmplase înainte de 20. Aveam senzația cã tot festivismul din cadrul manifestãrilor era menit sã acopere o stare de vinã latentã care existã și care va plana asupra tuturor, pânã se va afla adevãrul. Am avut ocazia sã vorbesc prin mai ’90 cu un maistru militar, de la unitatea din Calea Lipovei și mi-a dat o mostrã de cum au decurs lucrurile în perioada respectivã. Mi-a spus cã, la un moment dat, au primit ordin la unitatea lor sã meargã cu un tab și sã vadã ce se întâmplã cã trag teroriștii în cimitirul din Calea Lipovei. Ãștia s-au dus cu tabul la cimitir și au început sã tragã în ce mișca pe-acolo. Au tot tras pânã când, la un moment dat, au ajuns la concluzia cã în cimitiruldin Calea Lipovei era un pluton de soldați, care, la rândul lor, au primit un telefon cu ordin sã se ducã acolo, în același loc, cã acolo e un tab cu teroriști. Cel puțin în București toatã situația care s-a creat a folosit celor care au ajuns la putere. 

 Interviu realizat de Adrian Onica la Timișoara în 17 aprilie 1997 cu Constantin JINGA ( Arhiva de Istorie Orală a Fundației A Treia Europa)                

                                                                                               
 

 


 

Categorii de surse memoriale