Cântarea României și antena de sârbi
Dana Chetrinescu Percec
Îmi amintesc o scenă dintr-un serial de comedie BBC: mama și fiul sărbătoresc singuri ajunul Crăciunului. După ce au epuizat subiectele meteorologice și au dat gata budinca tradițională, celor doi nu le rămâne altceva de făcut decât să se plictisească împreună. Într-un acces subit de inspirație, mama își trimite fiul să tragă draperiile la cele două uși-fereastră ce dau spre terasă. Fiul trage doar una din draperii. Întrebat de ce nu le-a tras și pe celelalte, fiul răspunde: „Ca să mai pot spera la ceva în seara asta”.
Scena se potrivește de minune cu ceea ce-mi aduc eu aminte despre anii 80 în România: cu greu puteai spera la ceva, cu atât mai mult cu cât chiar și draperiile – accesoriu eminamente burghez – ajunseseră lucru rar în casele oamenilor, fiind înlocuite, în cel mai bun caz, de niște banale rulouri. Și totuși, bănățenii tot mai puteau spera la ceva mulțumită vecinătății cu mult mai emancipata Iugoslavie și antenelor interminabile cocoțate pe acoperișuri. La ce sperau timișorenii – ceilalți norocoși erau bucureștenii care se învecinau cu bulgarii sau tanti Isa de la Oradea care vedea meciuri de handbal live la unguri – erau, într-o ordine aleatorie, părul tapat al Lepei Brena, râsul răgușit al lui Bugs Bunny, alias Dușko Dugoușko, jingle-ul la reclama de blugi Lee Cooper, mânecile bufante ale vedetelor din Dinastia și gecile de piele ale eroilor pe motocicletă din filmele polițiste. Pe scurt, tot ce a însemnat moda glamour a anilor 80 de care noi nici habar nu aveam cu atât mai mult cu cât o recepționam alb-negru și cu pureci.
Iată de ce evenimentele mondene cele mai marcante pentru mine la vârsta gimnaziului erau mai puțin concertul de la Filarmonică la matineu sau Casa cu trei fete la Operă și mai mult vizitele la prietenii bunicilor care aveau televizor color Grundig din Germania, de la fiica „fugită”, și program TV sârbesc „original”, de la consulatul sârbesc cu care erau vecini. Acolo ne înflăcăram, cu mic, cu mare, privind iurtele mongole din serialul Marco Polo sau gazonul de fotbal și tricourile de culori diferite („Deci chiar se poate deosebi o echipă de alta!”) ale jucătorilor la vreun campionat. Acasă, ritualul televizorului nu era, însă, mai puțin complex. Fiindcă bunica știa sârbește, familia o unsese traducătoare oficială și, în consecință, trebuia să-și lase baltă treburile și să dea fuga ori de câte ori se difuza o emisiune de interes pentru vreunul din ai casei. Seara, cel puțin, câteva ore nici nu se mișca din fotoliu: crtani film, desenele animate, apoi EPP, apoi Dnevnik, știrile, apoi vreun film sau serial pe care îl priveam cu toții indiferent de gen sau calitate – cu producția de grâu la hectar și Cântarea României la televiziunea rivală nu-și permitea nimeni să facă nazuri la action-uri și melodrame trase de păr. De la o vreme, cu toții învățaserăm sârbește suficient cât să privim la televizor fără să fim total pierduți, dar rolul bunicii odată împământenit, doar apariția cablului l-a mai schimbat.
Ca să mai varieze activitățile la care puteau spera pentru că – nu-i așa? – nu toți cetățenii se învecinau cu consulatul sârbesc, timișorenii au inventat programul TV sârbesc bătut la mașină și copiat la indigo, care era apoi distribuit „abonaților” conform unui ritual bine stabilit. Exista, astfel, o persoană cu aptitudini lingvistice care traducea mai sus menționatul program, „de mână”. Apoi venea la rând secretara, cineva care avea acces la o mașină de scris – ceea ce, dacă mi-aduc bine aminte, nu era cel mai simplu lucru – care dactilografia frumos programul tradus cât mai fidel. Bunăoară, pe hârtia care nici nu visa că se înrudește cu foile lucioase, de lux, cu imagini color și cerneală de calitate, ale originalului, erau însemnate minuțios distribuția și regia filmului, tipul de documentar, ba chiar și pauzele publicitare care erau vizionate cu un entuziasm nu de puține ori mai mare decât cel acordat emisiunilor: reclame la sucuri Pago, caramele Kikiriki, Eurocrem, Coca-Cola și Fanta, bomboane și ciocolată Kraš. Le priveam și conversația de pe lângă televizor consta într-un concurs câștigat de cel care gustase „de-adevăratelea” cât mai multe din aceste bunătăți.
Eu nu mă număram nici printre abonații la premiu, nici printre codași, pentru că tata prinsese vreo două delegații la Novi Sad și una la Szeged – performanță unică în cartier – de unde se întorsese cu geamantanul plin de gumă de mestecat în formă de bile colorate sau țigări, culmea rafinamentului în materie de deserturi la vremea respectivă. Cei care câștigau cel mai des, în afară de cei cu pile la „Casa de comenzi”, nu erau prietenii mei timișoreni, ci copiii din zona Orșova-Herculane-Mehadia, locurile de baștină ale bunicii, unde îmi petreceam vacanțele de vară, copii ai căror părinți, favorizați de geografie, aveau dreptul la micul trafic de frontieră. Corina, de pildă, care locuia peste drum de mătușa mea, avea întotdeauna provizii impresionante de Cipiripi în variantă baton. În anii de grație postdecembristă, piețarii din Flavia mai aduc, pentru nostalgici, câteva din minunățiile după care oftam privind la EPP, „Publicitatea” la Beograd 1 și 2. Și-au pierdut savoarea de altă dată sau am pierdut eu sentimentul de împlinire totală, de ființă privilegiată, pe care îl aveam gustându-le. La fel s-a întâmplat și cu Pepsi, băutura considerată – Dumnezeu știe de ce! – mai puțin capitalistă decât Coca-Cola și, în consecință, tolerată de regim. Cine și-a făcut vacanțele cu ONT-ul știe ce vorbesc. Pepsi la sticlă de 250 ml, la mare, la Neptun sau Mamaia, sau acasă, o dată, obținut pe sub mână de tata (o ladă întreagă, ce destrăbălare!) și ascuns în pivniță ca să nu beau eu cinci litri dintr-o suflare și să-mi cauzeze, ca ouăle de ciocolată primite de Paști de la tanti Ștefi din Austria – consum excesiv care a dăunat suficient de grav sănătății mele pentru a fi necesară o clismă. Oricât mi-ar fi de sete acum, într-o zi cu 43 grade la umbră, nu mai regăsesc același gust în bătrânul Pepsi. S-a dus o dată cu aderarea.
Așadar, programul TV sârbesc, bătut la mașină cu multe coli de indigo una în spatele celeilalte, era gata să ajungă la distribuitori: persoane suficient de mobile, firește, dar mai ales cu un cerc de cunoștințe suficient de larg să merite efortul – ceva în genul celor care te chemau la prezentări de oale Zepter pe care nu ți le puteai permite în veci pururi la începutul anilor 90 sau al celor care te sună astăzi de la companiile de asigurări. Singura diferență era că distribuitorul de programe TV sârbești era întotdeauna bine venit. La noi, programul ajungea prin filiera formată la Filarmonică, unde lucra bunica. O bibliotecară poliglotă îl traducea, o secretară suficient de rapidă să execute mai multe lucrări dactilografice pe zi îl preschimba în variantă tipărită și o fostă coristă ni-l aducea acasă. Lunea după-amiaza toată familia o aștepta cu nerăbdare pe tanti Adi. Fie ploaie, fie vânt, la orele 16, respectiv 17 – în funcție de sezon – tanti Adi suna la poartă. Pentru că iarna plictisul era cel mai crâncen, din octombrie până în februarie nu era zi mai plăcută decât lunea și lucru mai plăcut decât să pândești strada, privind mereu înspre dreapta, unde era linia de tramvai și de unde venea, cu o precizie de invidiat, tanti Adi. Într-o iarnă, tanti Adi a reușit printr-o minune să obțină pașaport pentru a-și petrece sărbătorile împreună cu cea mai bună prietenă, stabilită în Suedia. A stat vreo două luni. Puteam consulta programele bătute la mașină și distribuite în mod similar altor cunoștințe, dar toată treaba mi se părea searbădă și inutilă. La urma urmei, cam învățasem cu toții ce era de văzut la sârbi, fără să stăm toată ziua cu nasul în program. Când tanti Adi s-a întors din Suedia și a continuat să distribuie programe TV sârbești în ciuda dușului rece pe care îl suportase, am apreciat gestul ei ca pe îndeplinirea unei datorii față de cei care așteptau ziua de luni ca pe nicio alta.
Fidelă fără să știe aceluiași principiu BBC de-a mai lăsa ceva la care să se poată spera, tanti Adi nu scotea coala A4, tipărită față-verso – în săptămânile de sărbători sau în cele cu „maraton de filme” putea fi vorba chiar de două coli, prinse cu un ac de gămălie – de cum intra pe ușă, ca să ne strice tot cheful. Bunica o poftea sus, în camera unde, într-un moment binecuvântat de clarviziune, bunicul hotărâse să păstreze soba cu lemne când li se instalase încălzire de la oraș, cameră care acum, bineînțeles, era cea mai caldă din casă și unde – deloc întâmplător, într-un subtil mise en abyme – se găsea și televizorul familiei. Mama nu era acasă pentru că lunea avea cursuri la seral, iar tata nu venea niciodată de la serviciu la ore la care se puteau face sau întoarce vizite. Bunicii și cu mine eram gazdele bătrânei doamne, oferindu-i, într-o rutină șarmantă ca orice redundanță mondenă, sandvișuri cu zacuscă și ceai rusesc sau de tei în serviciul de argint. Combinația dintre zacuscă și ceștile de argint mă înduioșează acum până la lacrimi. Dar zacusca era una dintre puținele gustări la îndemână în epocă, dulceața, totdeauna în combinație cu un pahar de apă rece sau sifon, fiind rezervată vizitelor estivale, iar ceaiul te mai făcea să uiți că elemenții caloriferelor nu se mai dezmorțiseră de vreo două zile, iar linia roșie de pe burta bufniței-termometru – consultată inutil de des de bunicul – era tot mai scurtă pe măsură ce se apropia vacanța de iarnă.
Tanti Adi îi branșa pe bunici la ultimele noutăți de la Filarmonică (fiindcă bunica se pensionase între timp și contactul cu vechiul serviciu era acum unul exclusiv muzical off stage, în serile de sâmbătă), ca și la produsele cele mai recent dispărute din vitrine, așteptând – redutabil orator – un moment de lâncezeală în conversație pentru a extrage din poșetă mult râvnitul program. Câteodată suspansul se prelungea, pentru că, în locul colii A4, tanti Adi scotea din poșetă o batistă pentru a-și sufla nasul, punctând astfel deznodământul vreunui eveniment narat. Programul odată extras din poșetă și consultat, conversația se axa pe subtilități, fie de traducere a unor titluri sau genuri de emisiuni (bunica fiind nu degeaba o pătrime sârboaică), fie de management mediatic al însăși televiziunii iugoslave: numărul serialelor în raport cu filmele de lung metraj, orele de difuzare a desenelor animate, durata și calitatea programelor muzicale, insuficiența – vai nouă! – reclamelor și multe alte teme de mare interes și actualitate. Se făcea întuneric și tanti Adi trebuia să plece pentru că stătea departe, iar trotuarele erau surpate și cufundate în beznă. Dar nu ne necăjeam prea tare pentru că acum aveam din nou la ce spera: lunea viitoare.
Text publicat in volumul "De la Gargantua la Google", Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007