Home » Timisoara povestita » Proza memorialistica » Dana Chetrinescu Percec - "Elisabetin - oglinda sparta"   

Elisabetin – oglinda spartă

Dana Chetrinescu Percec

 

Un citat: “Pornind din Bulevardul Regele Ferdinand, din Cetate, pe lângă Cinema Capitol pe Bulevardul principele Nicolae, trecem Podul Șaguna și eșim în cartierul numit mai demult “Elisabetin”, azi Circ. III. Este un cartier liniștit, elegant, în cea mai mare parte nou construit, cu străzi largi, luminoase, cu vile moderne înconjurate de grădini. Nu avem de remarcat aci multe clădiri monumentale, edificii publice sunt doar câteva, în schimb va trebui să admirăm liniștita frumusețe și armonie a mulțimei de clădiri mijlocii, unele adevărate creații de artă ale arhitecturei moderne. Străzile riguros îngrijite, circulația moderată. Nu are nici freamătul trepidant al vieții comerciale din Cetate, nici atmosfera încărcată de fum din Fabrică. În Cetate și Fabrică oamenii lucrează. Aci locuiesc numai. Un cartier al răgazului”.

Cam la atât se limitează prezentarea Elisabetinului într-un ghid al Timișoarei din 1941. Dacă Cetății, Fabricului sau Iosefinului îi sunt devotate pagini întregi, schițe și fotografii, despre Elisabetin nu pare să ai a spune destul cât să acoperi jumătate de pagină. Școala Politehnică, o secție a Spitalului de Stat și o biserică. Prima monografie a orașului, datorată celui mai celebru primar al său, Johann N. Preyer, menționează doar în treacăt „Maierele române” ca pe un cartier de periferie. El urma să primească apoi, alăturându-se celorlalte trei suburbii, eliberate de sub tutela Cetății, numele de Elisabetin. La început, a fost o zonă cu insulițe printre mlaștini, cu grădini nesfârșite. Pe o hartă din timpul celui de-al doilea război mondial, patrulaterele neregulate și fără nume care împânzesc zona de sud-est a orașului arată că grădinile erau încă acolo. În copilăria mamei, participarea la evenimentele culurale ale orașului (din Cetate, bineînțeles) presupunea străbaterea prealabilă a unei porumbiști. Schițe și picturi ale vechiului oraș, realizate de artiști locali, prezintă invariabil periferiile timișorene ca pe niște întinderi vaste, cu grădini de dimensiuni impresionante și case mărunte care nu obturează linia orizontului.

Elisabetinul a fost cartier de agricultori și de mici meseriași. A avut, apoi, ambiția de a deveni cartier de vile. Entuziasmul care l-a cuprins în perioada interbelică a fost curmat brusc de izbucnirea războiului. Din Elisabetin, cartier al răgazului, a rămas – anonim, așa cum și pornise la drum – Circumscripția III. Chiar dacă și celelalte cartiere – cel din vechile incinte și alte suburbii – au primit numere în loc de nume, printre altele și într-un elan al autorităților române de-a o rupe cu trecutul austriac, orice timișorean – de dată oricât de recentă – știe unde e Cetatea, Iosefinul, Mehala, sau – într-o încordare ceva mai vajnică – Fabricul. Numele de Elisabetin îi buimăcește, însă, complet pe mulți concitadini. Mai există și așa ceva? Unde și de ce și care Elisabetă și vorbiți să priceapă lumea cumsecade.   

Și totuși: se pot spune despre Elisabetin cel puțin tot atâtea lucruri minunate ca și despre alte cartiere. O altă hartă veche indică faptul că aici, cam pe unde începeau marile patrulatere neregulate și goale pe hârtie, dar pline de pătrunjel și căpșuni în realitatea îndepărtată în timp, era singurul cimitir românesc din oraș. Un obelisc de marmură neagră din mijlocul cimitirului anunță că la 1 Januarie 1852 s-a fondat umanitara asociațiune funebrală de aci. Îl citesc în timpul unei vizite la străbunici, bunici, unchi și mătuși, aflați cu toții aici, într-o frumoasă solidarizare cu detaliile de ordin istoric enunțate mai sus. Cimitirul cu pricina este unul dintre puținele lăcașe de acest fel rămase parohiale și nu municipale. Biserica în grija căreia se află – ridicată cu câțiva ani înaintea Revoluției Franceze – este chiar în mijlocul vechiului cartier, locul în jurul căruia s-a consolidat identitatea spirituală a comunității române din Elisabetin, fiind și singura biserică românească din Timișoara construită în spiritul vechilor biserici ortodoxe române bănățene: o singură turlă nu prea înaltă, ascuțită, în lateral, în locul cupolelor bizantine rotunjite. Aici au slujit ani la rând străbunicul și unchiul meu și aici s-au botezat, de câteva generații încoace, toți copiii din familie.

Elisabetinul a fost un cartier aerisit pentru că nu și-a dorit Blockhausuri, instituții publice importante și monumente demne de enumerat și fotografiat în monografii și ghiduri. În locul lor, case mai joase, cu nuci sau cireși în curte, cu iz de dulceață de smochine în farfurioare Handmahlerei pe tavă cu dantelă, sau de cafea cu lapte în șoluri mari. Fiindcă aici nu au existat ambițiile financiare sau politice care făceau gălăgie și fum pe malul celălalt al canalului Bega, în Elisabetin era atât de liniște încât oricine știa, după zdrăngănit, când trece tramvaiul pe Wilhelm Mühle (“grădinarul” vechiului oraș căruia i se datorează numărul record de parcuri – stradă devenită apoi, mai puțin ecologic, dar mai patriotic, 1 Decembrie) sau își putea potrivi ceasul de mână după bătăile celui din turnul bisericii catolice din Piața Lahovary. 

Regele Ferdinand, la inaugurarea Școlii Politehnice în 1923, spunea că nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa; atunci, de ce nu am putea și noi spune că nu zidurile fac un cartier, ci oamenii ce au trăit într-însul? Plecată în recunoaștere prin Elisabetin zilele trecute, zăresc cu stupoare în curtea uneia dintre cele mai vechi case de pe strada Memorandului un vechi cupeu de piață, abandonat sub un nuc. Câte secrete ale câtor personaje (de atât de demult încât par de poveste) se ascund sub cupola decolorată și scorojită? Domnul Tèr șade în șezlong, privindu-și admirativ grădina de trandafiri. Domnul Peschek meșterește în curte. Doamna Toth face bulion. Un cizmar matinal coase la mașină. Noaptea, de plictiseală, sectoristul fluieră – discret, să nu-l audă cei care încearcă să doarmă în case. Tanti Irèn croiește fustițe pentru copii de Paști. Proba se desfășoară pe masa din sufragerie. De pe pereții din jur zâmbesc bătrâni cu pipă. Grilajuri vechi și terase cu scări rotunjite și copertine de sticlă și feronerie frumos lucrată. La geamurile înalte și înguste – șolocaturi, nu obloane cu lamele. Când miroase salcâmul în câmpia Banatului, miroase tare și în Elisabetin – mai tare decât în restul orașului, pentru că spațiul e mai deschis, ca la sat. Duminica dimineața, parfum vag de lavandă și camfor de la poșetele doamnelor care merg la biserică. Și așa mai departe, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit.

Dacă noii locuitori din zonele aglomerate de blocuri pe care Circ.III – venerabilă locomotivă – le trage în urma-i în ultimele trei decenii, s-ar întreba cine și ce este Elisabetinul, acesta le-ar putea spune, dacă ar prinde glas ca prin minune, parafrazându-l pe același primar celebru al orașului crăiesc Timișoara de la mijlocul secolului al XIX-lea: eu sunt mai bun decât (ce-a mai rămas din) renumele meu.

 

Text publicat in volumul "De la Gargantua la Google", Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007

 

 


 

Categorii de surse memoriale