Pe strada merţi

Dana Chetrinescu Percec

Un album vechi legat în piele, cu modele puţin ciudate, a fost salvat în mod miraculos din pivniţa unei case inundate. Îl răsfoiesc cu dificultate. De fapt, chiar termenul de a răsfoi este nepotrivit pentru un volum cu pagini mai groase decât coperţile ediţiilor de lux, hard cover. De pe cartonul verzui îmi zâmbesc străbunicii, mutaţi la Timişoara după ce casa de la Orşova, naţionalizată, a rămas, tăcută, sub apele Dunării celei noi, cea a Porţilor de Fier, şi după ce s-au despărţit definitiv de stră-străbunica, deportată, cu mânie proletară, în Bărăgan. Ea, naivă, a împachetat să ia în călătoria în care era somată să plece, printre altele, tacâmurile de argint pentru peşte. La cei peste optzeci de ani pe care îi avea când a fost declarată complice titoistă pentru că locuia pe Clisură, nu a supravieţuit deportării mai mult de câteva săptămâni. Familia a aflat de moartea ei după ce dispăruse într-un cimitir improvizat din regiunea Feteşti care, peste puţin timp, a fost arat şi semănat, ca să se şteargă orice urmă. Bunicul şi unchiul meu, deghizaţi în „proletari”, adică cu şepci împrumutate de la un tractorist local, încercaseră în zadar să se apropie de noile sate improvizate în plin câmp ca s-o vadă pe stră-străbunica.

De casa ei de la Moldova Nouă, după deportare, nu au avut voie să se apropie câteva zile, până ce totul a fost golit cu aceeaşi mânie proletară. Nu au mai găsit decât zidurile şi găurile negre în care fuseseră ferestrele. Ramele de la geamuri dispăruseră şi ele, găsindu-li-se o mai bună întrebuinţare. Casa nu fusese incendiată, ci doar prădată cu sălbăticie. În pivniţă, din pură întâmplare, s-a mai găsit pe jos – uitat sau aruncat – un „cauc” de argint, cu care aceiaşi proletari băuseră tot vinul din multele butoaie cu cercuri de fier. Văd, în albumul recuperat, fotografii din tinereţea străbunicii la Moldova şi regret pierderea nu doar dintr-un simţ al proprietăţii, ci şi dintr-unul estetic.

Timişoara a devenit pentru familia mea, însă, în loc de dureros exil, oraşul celor mai temeinice prietenii. Timişoara este oraşul pe care bunicul meu l-a preferat Clujului. După liceul la Piarişti şi Loga din Timişoara şi facultatea de chimie la Universitatea din Cluj, bunicul s-a întors la prima iubire. Celălalt bunic, după ani grei de închisoare politică, a găsit tot aici un refugiu şi un cămin stabil pentru tata. Timişoara este oraşul în care mama, mică, nu adormea până nu auzea, în depărtare, pe podul de la Băile Neptun, zdrăngănitul ultimului tramvai, pentru a se trezi dimineaţa de la zgomotul copitelor singurului căluţ care aducea căruţa cu tuburi de oxigen la fabrica Timiş de pe strada Fagului. De Timişoara copilăriei, cu plimbări cu mama de pe strada Cluj până în Freidorf şi la Fabrica de Zahăr, îmi amintesc cel mai bine zilele de început de vară – cele nu prea toride, din ce în ce mai rare în ultimii ani – cu un cer de un anume tip de albastru, care nu poate fi văzut bine decât din cartierele cu case mici, vechile zone de meseriaşi şi grădinari de la periferia oraşului.

Povestea oricărui oraş este o înşiruire de clişee – cu cât e oraşul mai celebru, cu atât atârnă mai greu şi clişeele. Nici Timişoara nu putea fi o excepţie. Edificiu al unei civilizaţii de tip material, Timişoara este, mai mult decât altceva, oraşul primului felinar stradal electric şi al tramvaiului neobosit pe străzile cu macadam şi Blockhaus-uri. În Timişoara sunt (erau) mai multe fabrici şi bănci decât aiurea. Şi, nu în van, Timişoara se află în Banat, regiunea care a rafinat până aproape de eterificare conceptul de şpais (sinecdocă absolută, mândră figură de stil prin care conţinutul – bucatele, Speise – a înlocuit forma – mult mai banala cămară). Într-un alt registru: după ce Timişoara a supravieţuit unei epidemii de ciumă, a ridicat statuie. Urbea nebucurându-se de prea multe statui cu o încărcătură istorico-morală asemănătoare, acesteia (proaspăt renovate) i se acordă toată atenţia.

Povestea oricărui oraş este şi un şirag de secvenţe aparent lipsite de importanţă. Prin centrul Timişoarei trecea odată trenul. Prin acelaşi centru se plimbau, dinspre Operă spre actualul parc al Catedralei ortodoxe, domnii pe o parte (pe Corso) şi ordonanţele cu fetele în casă pe cealaltă (pe Surogat) – pe care, în mod să zicem ironic, o preferă toată lumea în prezent. Dacă vrei să traversezi Cetatea, o poţi face aproape fără să ieşi din parc, de la cel din Fabric până la cel Botanic. Numai în Timişoara putea un nume franţuzesc, cel al Contelui Florimond de Mercy, omul care a câştigat cetatea Timişoarei pentru austrieci, smulgând-o din mâinile turcilor, şi care a devenit stradă, să fie citit altfel decât franţuzeşte, şi anume ungureşte – merţi. Chiar foarte noilor timişoreni, care nu ştiu nici ungureşte, nici cine a fost Mercy, li se pare foarte normal să-şi dea întâlnire pe merţi, străduţă minusculă în raport cu importanţa persoanei şi a momentului de care aminteşte ea, pe nedrept uitată mulţi ani – cu o clădire surpată şi complet abandonată în plin centru istoric – pe care acum prosperă unul din cluburile la modă, cu aer de Olanda şi nume de Irlanda (Spirits).

În Timişoara, bunicile fac schimb telefonic de reţete dintre cele mai complicate după cum urmează: ingredientele şi cantităţile în sârbeşte şi/sau nemţeşte, modul de preparare în ungureşte şi/sau româneşte. Secretul unei torte sau al unui sos reuşit constă, cred, tocmai în a nu folosi niciodată o singură limbă în prezentarea lor. A şti să numeşti o mirodenie în patru limbi diferite îţi poate spori real şansele de-a şti s-o foloseşti în patru combinaţii diferite: o nemţească supă de conopidă cu smântână, nişte foarte ungureşti tăiţei cu şuncă şi brânză, o autentic sârbească varză călită cu orez şi o aparent românească sărmăluţă cu sau fără o aparent românească mămăliguţă (diminutivele îmi par o contribuţie românească mai palpabilă decât reţetele în sine). Unde mai pui că în Timişoara ai rarisimul lux lingvistic de-a numi o modestă garnitură la spanac în cel puţin trei feluri – pâine cu ou, pofezne şi bundàskenyér.

Un oraş nou, necunoscut, se descoperă dinspre exterior spre interior, cum vii de la gară spre piaţa centrală, cu biserică şi primărie (în majoritatea cazurilor europene cel puţin). Un oraş vechi, mai bine sau mai prost cunoscut, se descoperă în sens invers – din interior spre exterior. De pildă, din paginile groase ale unui album de familie în care fundalul alb-negru al fotografiilor este mereu acelaşi: oraşul lor şi-al meu. Din paginile unui album salvat dintr-o pivniţă. Sau o fi fost pod?

Text publicat in volumul "De la Gargantua la Google", Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007