Home » Timisoara povestita » Proza memorialistica » Dana Chetrinescu Percec - "Schimbare de decor"   

 
Schimbare de decor 

 Dana Chetrinescu Percec

Pentru că în locuința de pe Fagului erau doar două camere – mari, e adevărat, dar totuși puține pentru o familie cu bunici, părinți și o fetiță – Moe a hotărât să cumpere o grădină pe strada Cluj. Pe atunci, strada era o uliță cu lanuri de porumb și gâște, ca multe altele de pe malul sudic al râului. Grădina era mare, cu meri și piersici și o fântână în mijloc. Căsuța arăta mai mult a sălaș, dar existau două vajnice șupe de lemne, care au rezistat, pe cele două laturi ale grădinii, până în zilele noastre.

Pe Fagului, când băteau orele, te uitai peste pomii școlii de partid la Turnul de la Millennium, la cupola sinagogii din Fabric și la clopotnița à claire voie de la Iepuri. Din grădina de pe Cluj se vedeau cele două turle gotice ale bisericii din Lahovary, se auzea tramvaiul pe Wilhelm Mühle și, dintr-un unghi potrivit, se zăreau coșurile pătrățoase de cărămidă roșie ale căminelor de la Mecanică. Mai târziu, în epoca de glorie și mare avânt a Politehnicii timișorene, a apărut printre cămine o mașină zburătoare – mă rog, ceva mare și alb cu elice – ancorată bine pe un acoperiș. Mă uitam la ea în zilele de iarnă, când apunea soarele pe la patru în spatele părului din fundul grădinii. Acum mașina zburătoare s-a năruit de mult, iar intreprinzătorii privați au ridicat blocuri de locuințe mai înalte decât căminele de la Mecanică, deci nu mai văd nimic.

De pe terasa de pe Fagului, te uitai, zi de vară până în seară, la umbrele mișcătoare ale plopilor. Pe Cluj, într-o zonă de grădini și căsuțe pipernicite, te uitai la cer. Nimbus și cumulus, explica Moe neobosit. Elisabetinul era un cartier atât de liniștit și patriarhal încât, când veneai acasă de la școală sau de la servici, parcă mergeai în vacanță. Când a început construcția casei, Moe se înființa dis de dimineață pe șantier. Înspre prânz, Maica o trimitea pe Gabi cu ujina, așezată frumos, într-un ștergar, în portbagajul tricicletei albastre, cu roți nichelate, adusă de tata de la Paris, dintr-o delegație. Tricicleta zdrăngănea prompt printre știuleții de porumb. Când s-a terminat casa și familia a părăsit locuința de pe Fagului (mai ales că tata nu mai lucra acum la Timiș, ci la Facultate), Gabi se urca pe aceeași tricicletă și străbătea aceeași porumbiște pentru a arunca pe furiș, din capul străzii Ofcea, o privire înlăcrimată spre stâlpii de lemn și plopii de pe Fagului. A trebuit să schimbe și școala. Dacă, înainte, venea pe lângă cărămizile galbene ale bisericii Millennium și cupola arcuită din piatră sură de la intrarea în parcul de la Băile Neptun, acum venea dinspre Lahovary pe linia de tramvai. Pentru că avea cursuri de după-masă, privea de multe ori frontonul sculptat al unui Blockhaus de la capătul parcului Crucii, încălzit de soarele în apus. Încercând un experiment similar, am fost consternată să constat că frontonul s-a surpat și, în locul leilor, soarele pârlește un zid orb, un biet calcan scorojit, de culoarea cărnii suferinde.

Altă stradă, alți vecini. Puțini copii și tovarăși de joacă în imediata apropiere. Gabi simțea mai ales lipsa lui Mărțișor de vizavi, elev de liceu care se pregătea de Conservator în timp ce ea îi cânta – fals – „A ruginit frunza din vii” la acordeon în chip de serenadă romantică, seară de seară, cu priviri furioase și trântit de geamuri. Prietenia, însă, a început să se manifeste mai evoluat decât trocul cu ujină și cățăratul pe stâlpii de iluminat stradal. Acum se făceau vizite și se asculta muzică la magnetofon. În locul fugitului peste gard la Fabrica Timiș – cititul în grădină, pe pătură, printre straturile de părădaisă și vinete. Pe Fagului, toamna târziu, Maica ședea pe trepte, cu șorț alb scrobit și ținea în brațe o gâscă pe care o îndopa cu nuci. Pe Cluj, gâsca și treptele au dispărut. Dar lângă șupa de lemne cea mare, din dreapta, dinspre Păunescu, au apărut găinile – un hobby pe care l-am mai prins și eu... până când, într-o noapte, un intreprinzător a sărit gardul și a luat toate hainele care erau întinse la uscat pe sfoară și toate găinile din coteț. Nenea Iacobescu, milițianul care păzea instituția radioului de lângă casa noastră, a dat din umeri a doua zi dimineața: „Că n-ați auzit hoțul mai treacă-meargă, dar cum de n-ați auzit găinile?” l-a dojenit el profesionist pe bunicul, el fiind pus să păzească la numărul 24, nu la 22, deci neavând nicio treabă nici cu hoțul silențios, nici cu găinile lipsite de prezență de spirit.

De când a fost casa de pe Cluj gata, Irèn tanti de la Budapesta se înființa în fiecare vară în vizită. Stătea în curte, sub prun, pe banca vopsită verde și alb. După masa își punea pălăria și mergea pe Corso, la Konditorei. Sau venea tanti Isa cu Ditta de la Oradea. Mâncau toți lubeniță sub același prun. Sau tușa Amalia, de aproape, de pe strada Leningrad. Dulceață de cireșe negre, de coajă de lubeniță (dacă lubenița avea coajă subțire, mergea la găini; dacă avea coaja groasă, era pusă în borcan cu apă și coajă de lămâie), de nuci verzi sau de smochine, în farfurioare cât jumătate de palmă, cu lingurițe mocca de argint, pe tavă cu mânere și șervet alb cu broderie spartă. Când se întorcea vizita, Coca prepara înghețată într-o mașină specială – cu bucăți adevărate de zmeură. Am beneficiat și eu în copilărie de talentul lui de cofetar, mai ales la Crăciun, când făcea saloane dreptunghiulare de zahăr roz, verde și alb-gălbui. Le înfășura în hârtie fină – din care mama punea pe rafturile din șpais și în dulapul din bucătărie – tăiată în franjuri la capete. Deasupra, staniol de la ciocolata chinezească, obținută cu chiu, cu vai prin „Casa de Comenzi”.

Casa de pe Cluj era la îndemână și pentru că același Coca, unchiul, slujea acum la biserica din Piața Crucii. Pe Argeș și pe Turgheniev, ajungeai la slujbă cât ai clipi. Parastasele deveniseră un lucru simplu. Căci familia moștenise de la Maia obiceiul de a pregăti un parastas anual, de obicei vara, prin iulie, pentru toți cei apropiați, bunici, unchi, mătuși, veri și rude prin alianță: protopopul Ioan, protopopul Gheorghe, protopopul Iosif, preotul Ioan, Teodor, Macrina, Georgina, Amalia – nume de pe pomelnic pe care le aud și eu acum, în fiecare an, citite cu voce cântată de pe o listă din ce în ce mai lungă, cu o cruce desenată de mână în chip de antet.

Unor nume le asociez chipuri, din albume de fotografii sau din propriile amintiri. Altele îmi rămân obscure și învăluite într-o aură de mister. Primul Ioan din pomelnic era strămoșul absolut al familiei. Portretul său tronează și azi în casa de la Sârbova a finilor bunicilor – moșu’ Gugiu. Când mama bea un sfert de pahar de vin roșu după ce termină treaba în grădină, bunica îl invocă pe moșu’ – adică stră-străbunicul (nu știu dacă am pus destule prefixe) – care, printre multe alte pasiuni, o avea și pe aceea a ștamplului. Georgina era Maia. Avea un păr bogat și lung, negru fără cusur chiar și la bătrânețe. Când era Gabi mică, își făcea scăriță din părul Maiei și se cățăra cât putea de sus. O strănepoată, verișoara mea, îi poartă numele și i-a moștenit și părul. Despre Teodor mi s-a șoptit o dată că era spion pentru austrieci, că a spionat la Stanbul deghizat în cerșetor și că a corespondat cu Ioan Slavici nu se știe pe ce subiecte. Macrina – un nume pe care nu l-am întâlnit nicăieri altundeva decât în pomelnicul familiei – era soția sus-numitului Teodor. Protopopul Iosif era soțul Amaliei, avusese protopopiat la Orșova și o figură impunătoare, de patriarh, dar fusese și cel mai bun și grațios dansator dintre câți se văzuseră – uica Ioji. Pasiunea ascunsă pentru dans i-a insuflat-o și fiicei, Elvira, soția lui Coca, o doamnă preoteasă extrem de austeră, conservatoare și respectată ca atare în familie. La 88 de ani, decana de vârstă a clanului a mărturisit că, dacă ar putea-o lua de la început, s-ar face dansatoare și ar însoți ansamblul de dans prin toate colțurile lumii. Copiii, nepoții și strănepoții au râs, după care au căzut pe gânduri.

 

Text publicat in volumul "De la Gargantua la Google", Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007

 


 

Categorii de surse memoriale