Home » Timisoara povestita » Proza memorialistica » Viorel Marineasa - "Enervarile lui Franz Xaver Kappus"   

Enervările lui Franz Xaver Kappus

 Viorel Marineasa

 

Un spirit cultural se formează în timp. Timișoara, trebuie spus, a fost – multă vreme – un oraș locuit preponderent de nemți, de unguri, de evrei. Rascienii (români și sârbi) au avut destul de târziu drept la cetate. Chiar și mai încoace, în copilăria mea, auzeai când și când vorbindu-se românește pe stradă. Sau, dacă țineai neapărat să auzi, trebuia să umbli prin anumite zone. Punctele de sprijin pentru spiritualitatea românilor bănățeni se aflau în altă parte: la Caransebeș, la Lugoj, la Oravița, la Lipova, și, de ce nu, chiar la Budapesta. Pe deasupra, „mica Vienă” părea mai preocupată de comerț, de meșteșuguri, de industrie. Totuși, un cunoscător ca Aurel Cosma ne asigură că, în veacul trecut, „românii din suburbia Fabric au avut o viață socială, culturală și artistică proprie”. Aici s-au născut ori și-au căutat un drum Petru Lupul(ov), Meletie Drăghici, Iulian Grozescu, Emeric Andreescu, Emilia Lungu (Puhallo). Sigur că un spirit cultural al orașului o fi existat, cuminte și snob, cum îl prezintă gazetele contemporane, dar va fi fost și o variantă superioară, un duh, acea quelque chose, adică o fascinație greu de explicat și de definit (dar asta poate surveni și în ambianțe cu totul umile!), căci nu întâmplător o fi încolțit tocmai aici în mintea locotenentului de la serviciile fortificațiilor Janos Bolyai ideea primei geometrii neeuclidiene; cum același aer, ieșind în afara zidurilor cetății, prin Palanca Mare, în cartierul cu coșuri de fabrică, dar și cu berării, l-o fi prizat tânărul sufleur Eminescu, călăuzit de amicul său din partea locului. Poate că așa ceva caută să capteze Milos Crnjanski în nesfârșitele sale migrații. Dar probabil că a existat aici și o stare de spirit contraproductivă pentru cultură, cel puțin așa a acuzat-o Franz Xaver Kappus, cel care a corespondat cu marele Rilke. Ar fi fost o șansă după primul război, când regățenii Camil Petrescu și George Călinescu au făcut pasiune pentru urbe, însă aceștia au văzut, au plecat și au învins în capitală. Știu eu, gruparea culturală de la ziarul Vestul, întâlnirile de la cafeneaua „Spieluhr” să fi însemnat alte piste de luat elan. Și după al doilea război ar fi putut crește aici o generație oarecum contingentă cu cea a Albatrosului. Însă a venit tăvălugul comunist, iar lipsa unei tradiții solide a făcut ca viața culturală a locului să fie pra-dă ușoară pe frontul ideologizării. Până și „aspectul polietnic” a fost exploatat propagandistic. Au existat în anii următori des-tule oportunități, cu performanțe ale grupului (de plasticieni) Sigma, cu folia numită Phoenix, cu stagiunile memorabile ale Teatrului de Stat, cu momente faste ale Orizontului și ale Forumului studențesc, cu erupția numită Aktionsgruppe ș.a. Din păcate, puterea politică (așa cum se va vedea, pe bună drep-tate) a considerat orașul virtual periculos și a avut inventi-vitatea diabolică de a crea mereu (mai mult decât aiurea) rupturi în solidaritatea intelectuală pe cale de a se înfiripa, a provocat scurgeri de energie pentru a cuminți și pentru a blaza spiritele (de pildă, despărțirea de Timișoara a lui Sorin Titel înseamnă atât o îndepărtare a indezirabilului, cât și inițiativa acestuia de a ieși dintr-un mediu sufocant). Pentru mine (dar și pentru alții), spiritul cultural al orașului s-a retras, în ultima pe-rioadă de ceaușism, în micul univers cenacular, aflat și acesta sub incidența mizerei supravegheri de către „organe”. Că există, însă, mai presus de atâtea precarități, un spirit civic, al orașului, greu de egalat, am constatat-o cu toții. Am asistat, după '89, la o altă performanță a oficialității, care (după o vagă relaxare) a impus continuarea unei linii ceaușiste fără Ceaușescu, deci Timișoara trebuie pedepsită din nou, așa că regimul Iliescu și ministerul de resort au uns aici funcționari culturali duri, docili și opaci. Noroc că „lucrurile au scăpat de sub control” și că inițiative fără blagoslovire de la centru au adus un suflu proas-păt, așa cum marele oraș o merită. Circumstanțe favorabile: euro-penitatea, dar și „exotismul” Timișoarei; o nouă generație de universitari, bătăioasă și cultivată; amploarea proiectelor și di-versitatea ofertei culturale; existența unor „lideri de opinie” etc. Poate că există acum, dar nu-l resimțim ca atare, nu-i găsim coe-rența în disipările de peste zi, un spirit cultural al orașului; doar că, sătui de jumătăți de măsură, l-am dori evident și pregnant.

 Articol publicat in revista „Orizont”, nr. 4/1997

 


 

Categorii de surse memoriale