Home » Timisoara povestita » Proza memorialistica » Viorel Marineasa - "Ripensistii"   

Ripensiștii

Viorel Marineasa

 

Predilecție pentru oameni vechi – cărturari, politicieni, fotbaliști, păguboși, săriți, pierde-vară – având aer interbelic și părând a poseda un secret. 

Tentația de a cădea în copilărie. Impuritatea exercițiului. Pățitul de pe vremuri își îndreaptă pătimirea – prin cel ce sunt astăzi. Fluxul memoriei e îmbâcsit de duh analitic. (…) Siste-matizând efortul recuperator, aș spune că aveam deja modele: silvicultori, bucovineni, soldați, măști de gaze.

Limfaticul răzvrătit. Se va întoarce asupra tatălui. Fetița limfatică. Stă mult cu ochii închiși. Majoritatea o consideră retardată. Peste câțiva ani se va mărita cu Fentosul, colegul ei cu un talent incredibil la fotbal, poreclit fără imaginație Pelé. Revolta ei împotriva Bărbatului se traduce prin muțenie. Tatăl nu mai există: într-o seară, la bodegă, a pus rămășag că bea un kil de monopol pe nerăsuflate; l-a și băut; dimineața l-au găsit țeapăn pe buza fântânii. Maică-sa îi pregătea și-i mai pregătește în ale dragostei pe cei de la școala de mecanizatori. Și Fentosul va deveni bețiv, stricat; își va irosi talentul; nu va depăși stadiul diviziei C.

M-ar ajuta să-i cunosc pe foștii ripensiști. Nick se oferă să-mi facă legătura. Îmi cere, în schimb, să-i țin o rubrică în programele pentru „Poli”. Obsesia de a face joncțiunea cu interbelicul prin „derizoriu” și „nesemnificativ”. Dialogul-hobby cu moșii (și acesta nu lipsit de asprimi și de arțag) , oameni care mai poartă, în forme trunchiate, însemne ale vechii Românii.

„Ripensia” a apărut dintr-o criză prelungită a campioanei decăzute „Chinezul”. Exista pe atunci la Timișoara un gust rafinat pentru fotbalul de calitate. „Chinezul” s-a destrămat din pricină că n-a izbutit să-și apropie al șaptelea titlu. Doi conducătoriși șapte jucători au format noul nucleu.

Inginerul Traian Vuia a fost secretarul clubului „Ripensia” între 1928 și 1938. Coincidență de nume cu pionierul aviației. A ținut rubrica sportivă la ziarul Vestul sub pseudonimul Dopping. În numărul de miercuri, 2 septembrie 1930, comenta meciul T.M.T.E – Stăruința Oradea: „Jocul a fost tot timpul vehement, iar dacă ploaia n-ar fi intervenit, publicul cu siguranță putea admira un joc clasic”. Se izbea de lipsa termenilor specifici sau de insuficienta lor fixare.

Mai încoace a purtat corespondență cu Hadrian Daicoviciu. Numele echipei venea de la Dacia Ripensis. Un nume frumos, dar nejustificat, după opinia istoricului, deoarece provincia respectivă s-a aflat mult mai la sud față de Banatul de astăzi.

În 1934, președintele clubului, dr. Cornel Lazăr, s-a dus să-i ceară socoteală lui Sever Bocu, director la Vestul, pentru un articol critic publicat în gazetă, ca urmare a unui eșec în cupă. Bocu, un bonom bâlbâit, a rămas pe poziții: „A-a-ascultă, dragă Co-Co-Cornel, Vuia a avut dreptate. Ri-Ri-Ripensia-i Ripensia, Vestu-i Vestul!”

Sever Bocu, Drumuri și răscruci, vol. I, Timișoara, 1939: „Înfrângerea lui Horia ne mai transmite o moștenire (…): istori-citatea trădării. Îi avem cu numele nu numai pe martiri, pe călăi, ci și pe trădători, cari nu sunt străini, ci din sângele martirilor.”

În casa lui Bocu din Lipova, prin '50 și ceva – școala sovietică (pentru copiii ofițerilor din garnizoană). De 7 noiem-brie, schimb de daruri cu elevii români. Maiakovski, cartonat. „Dar Fiș, / ce pare un limbric / molâu / și costeliv, / ce sarcini are-acest nimic? / El e / instructorul sportiv”.

Marți, 24 noiembrie 1987. Cartierul Fabric, azilul de bătrâni. Paul Schiller (93 de ani) stă într-o cămăruță cu soția sa, Ana. A fost centru înaintaș în primul meci oficial al „alesei” României (8 iunie 1922, cu Iugoslavia, la Belgrad). Nick m-a avertizat că-i place să umble vandra, că mai trage câte-un păhărel. Pe vremuri frecventa „Calul bălan”, turna câte-un deț de rom în halba cu bere. Într-adevăr, nu-l găsesc acasă. Bătrâna, supărată, pufăie. Apare într-un târziu. Știe prost românește. Își amintește fără probleme scoruri de acum 60 de ani. Descrie și câteva faze de poartă. Îl compară pe Dobrin cu vienezul Uridil: nu-și priveau picioarele în timp ce conduceau mingea.

Partida din '22 au câștigat-o românii cu 2-1. Golul decisiv l-a marcat Aurel Guga. A dat în patima beției. A nimerit cu automobilul în Bega și s-a înecat. Beat fiind.

„Viața ta ne aparține. Trăiește-o frumos, așa cum am gândit-o noi. O să fii încântat de o asemenea viață.”

Pe când eram copii, ziceam că Dobay are piciorul stâng ștampilat (sinonimie parțială: sigilat, asta trebuie să fie). Înainte de a-i fi pus sub interdicție ar fi băgat trei portari în mormânt.

Îmi povestea Lazăr Sfera că Skwareck, celebrul inter-stânga de la Ujpest, i-a pus o talpă (pe atunci regulamentul permitea procedeul) de pe urma căreia s-a ales cu o fractură. N-a mărturisit accidentul, nici n-a întrerupt antrenamentele și jocurile. Calusarea s-a făcut pe nesimțite, doar că timp de doi ani n-a lovit mingea cu piciorul drept. Adversarii și spectatorii nici nu și-au dat seama.

Dicționarul de simboluri: Buddha măsura universul fă-când șapte pași în fiecare direcție a spațiului.

Pentru psihanaliză, piciorul are o semnificație falică, iar încălțămintea e un simbol feminin.

Dar și simbol al puterii sufletești (Paul Diel).

Care ar fi statutul unei echipe de fotbal feminin? Efe-meridă. O încercare contra naturii. Să ne imaginăm o frumusețe fragilă cocoțată pe crampoane.

Bărbații cu trupuri adolescentine, echipați cum se cuvine, au ceva de păsăroi picați din cuib. Simți nevoia să-i ajuți, dar ei dau cu pliscul.

Cele trei creiere ale Evei. Avem o puternică indicație că două sau mai multe personalități pot exista alternativ într-un singur corp (Eduard Pamfil).

Mâinile lui Miti Pavlovici, marele portar, sunt rădăcini răsucite tragic. Picioarele de sub pătură trebuie să fie la fel. Reumatism poliarticular degenerativ. L-a prins o răceală zdravănă după un meci pe ploaie la Zagreb. A ieșit furios din teren, fără să se mai schimbe. Văzându-l plin de noroi, taximetriștii n-au oprit. A ajuns la hotel într-un târziu.

La egipteni, numele – o dimensiune esențială a indivi-dului. La pronunțarea numelui cu voce tare, toată lumea va fi cuprinsă de stupoare.

Indivizi cu același nume. Nu Popescu, ci Vuia, Bocu, Hampu!

Cine zice că fotbalul dintre cele două războaie mondiale a fost în întregime romantic? Ediția 1937/38 a campionatului național. Pavlovici este convocat la poliție de către Ovidiu Gritta. „Ce-oi fi făcut? Iar vreo prostie cu golâmbii mei?” (Are crescătorie în Mehala). Dar chestorul, amabil, îi oferă cafea, țigări. „Mâine trebuie să câștigăm…” Miti, prompt: „Cum nu, domnu Gritta, batem noi Venusul, cum nu.” „Băiete, nu înțelegi că noi trebuie să câștigăm?!” Aha, acum Pavlovici înțelege: bucureștenii sunt susținuți de Gavrilă Marinescu, prefectul poliției Capitalei. Portarul Ripensiei refuză sumele în creștere și e dat afară din birou. Îl încunoștințează pe dr. Lazăr despre tentativa de corupere. Dar lucrurile merg prost a doua zi: unii coechipieri n-au fost la fel de virtuoși. Ba președintele clubului îl bănuiește și pe candidul Miti, iată-l în spatele porții, mane-vrând periculos bastonul cu măciulie de argint: „Pita mă-tii, multe mai ai de gând să slobozi?” 6-1 pentru Venus. În retur Pavlovici se bate aproape de unul singur cu adversarii dezlăn-țuiți și Ripi câștigă cu 1-0, devenind a patra oară campioană. Ultima dată.

Vestul, luni, 1 septembrie 1930: Programul la Radio București: ora 13 Plăci de gramofon; 13,30 Informațiuni, bursa de cereale, bursa de efecte, cota apelor Dunării, semnal orar; 18 Doamna Maria Anda de la Opera Română, canto – Saint Saëns, arie din „Samson și Dalila”; Verdi arie din „Aida”; 18,40 prof. dr. Zota: Malaria; 19,00 D-nii Bugeanu și Constantin (harmonică și clarinet): arii naționale.

„Nu avem opoziție, ci doar grupulețe politice chinuite de pofte guvernamentale.”

Conferința agrară de la Varșovia. Ideea uniunii vamale. Madgearu propune convențiuni regionale de durată. Colaborarea statelor Europei Orientale față de concurența transoceanică.

„Iau patru elevi în gazdă, îngrijire strict pedagogică.”

„Casă boierească în centrul orașului cu localități în souterain, grajduri, garaje, parc admirabil cu baie liberă – potrivită îndeosebi pentru sanatoriu, penzionat ori asemenea scopuri.”

Groaznica nenorocire din comuna Regele Ferdinand pro-vocată de un taur înfuriat. Primăria i-a sorocit moartea, tăindu-l mâine zi pentru nedeia din sat.

Șerban (la 5 ani): „Tată, eu am visat numai vise urâte, re-pezite. Nici n-am văzut bine ce era. Ăia voiau să-l taie pe taur.”

Celălalt portar celebru al Ripensiei, Zombori, mă con-duce pe coridorul întunecos. Pe neașteptate îmi arată o vioară. A cumpărat-o de mult, în urma unui turneu în țările arabe. Ar trebui acordată. Cu ani în urmă, dădea mici „concerte de casă”, acompaniat de soacra sa, o redutabilă pianistă.

Din Nordul Africii venise Maître Jean (Eshkia) sefardul, care patrona restaurantul „Élite” (astăzi „Sinaia”). Acolo se în-tâlneau ripensiștii în fiecare joi seara, după antrenament.

Cu Genu în cimitirul unde-i înmormântat fostul centru înaintaș Ciolac. Miroase a trandafir și a mușcată. Până la el, mormântul primului protopop român al Timișoarei. Mai încolo: „Dar după ani de picurare / Eterne bălți de lăcrămioare…” În fine, „Aici odihnește Ghiță Ciolac (1908-1965) fost fotbalist 45 ori internațional – Simpatizanții!” Prunii se îndoaie de poamele încă verzi. Ascultăm fâșâitul cosașilor. O bătrână, târșind un picior, duce strâmb o găletușă din care apa dă peste margine.

Bela Steiner a jucat pe postul de fundaș dreapta în echipa României la primul Campionat Mondial (Uruguay, 1930). Competiția s-a terminat pentru el în minutul 33 al primului meci. Atunci a agățat o minge și, în loc s-o trimită portarului Lăpușneanu, se pregătea să-și lanseze atacul. Venit din spate, peruanul Souza s-a repezit asupra sa cu amândouă picioarele, de parcă ar fi sărit în lungime. Dublă fractură! Medicii au insistat să mai rămână la Montevideo după terminarea întrecerii. A refuzat. A avut parte de o îmbarcare specială, odată cu auto-mobilele. După o lună de călătorie cu Dulio, o adevărată citadelă plutitoare, au ancorat la Genoa. Cum să coboare cu piciorul în ghips? Rafinsky, care era tare ca un taur, l-a luat în spate și a parcurs așa cele 102 trepte ce legau vaporul de țărm. La dus merseseră cu Conte Verde, un fel de pereche a lui Dulio. Pe vas era Șaliapin, care împărțea cabina cu două admiratoare.

Silviu Bindea este stânjenit în mers de o veche cox-artroză. Era cel mai rapid fotbalist român – 10,6 pe sută (vărul său, Moina, deținea recordul național, cu 10,4). Lansat în adân-cime de interul Beke, nu alerga paralel cu tușa, ci pătrundea („diagonala lui Binduț”) în driblinguri derutante, spre marginea careului de 16 m. De aici, în funcție de situație, șuta sau centra, de preferință celeilalte extreme, Dobay, venit lansat (și acesta, la 1,90 m, făcea sub 11 secunde pe sută!), ori centrului Ciolac, întotdeauna excelent plasat, dar mare rateur.

Insul de la Urgență – își pândește figura îndurerată în oglindă.

Pantofi cu talpă de crep. Pantofi marca DORCO.

Meci de propagandă al „Ripensiei” la Deta. Fanfară. Admiratori și admiratoare. La un moment dat se sparge mingea și se trimite alta în teren. Un jucător localnic o aruncă în pro-pria poartă. „Gol!” zice arbitrul. „Cum, gol?”, „Gol, asta e”, nu se lasă celălalt.

 

Articol publicat in revista  „Orizont”, nr.23/1990

 
 


 

Categorii de surse memoriale