Home » Timisoara povestita » Proza memorialistica » Viorel Marineasa - "Strada CimiTigrului"   

Strada CimiTigrului

 Viorel Marineasa

 

1. De fiecare dată când calc în Fabric mă copleșesc bu-feuri de emoție cretină. Sunt niște ani pierduți (sau câștigați?) acolo. Nu pot să nu privesc cu un amestec de tandrețe și de ab-jecție la acel stârv tânăr cu care, cât de cât și obligatoriu, mă identific.

Abordez, de data asta, cartierul cu nepăsare și, părelnic, fără strategii speciale. Totuși intru pe Eroilor, strada pe care mă întorceam noaptea acasă, după ce pierdeam ultimul tramvai. Subconștientul lucrează.

2. Un tip plecat de multă vreme în Germania n-a mai fost sigur pe o anumită adresă. Ceva i-o fi rămas lui în cap, că, adică, strada Cimitirului cade perpendicular pe Tigrului și omul a găsit o soluție ingenioasă: a scris pe plic „Strada CIMITIGRULUI”.

Tot de Germania era vorba și-n povestea lui Ion Crișan din Reșița. El, care umblă des cu trenul, are prilejul să lege cunoștințe interesante. Așa a dat de cel ce s-a logodit acum 20 de ani cu o vest-nemțoaică și a făcut cereri repetate să plece la ea. Patrioții de la Secu l-au stopat cu tactul lor recunoscut și omul s-a cam dilit. Deși cu doctorate și cu știința a vreo 5-6 limbi, s-a scârbit de toate și trăiește din încărcatul și descărcatul vagoanelor în gări, din porția copioasă de vin și din ciocolata pe care și-o procură de la bișnițari. Redutabilul logodnic are astăzi 50 de ani.

Buju Ternovici a trimis din R.F.G acea ilustrată de sen-zație: „Am ales libertatea!”, ca peste o săptămână să apară la teatru. „Cum?” s-au mirat toți. „Cum cum? Păi nu aici e liberta-tea? Să vă fie rușine!” s-a prefăcut indignat actorul mereu pus pe farse. Acum Buju e de-a binelea la nemți, însă după Revoluție a și dat o fugă acasă. Într-un rând mi-a explicat ce etnii se bat în sângele lui, n-am reținut, iată, prea bine, știu că-și spunea la fel de bine bancurile în română, în sârbă, în șvăbește, în ungu-rește. Zilele trecute am dat peste un șervețel pe care notasem panseuri de-ale lui, bag seama rodul unor ceasuri petrecute cu prietenii în vreun local: „Să bați pas de front ca viermele la trei metri sub pământ să crape!”, „Eroul nu moare niciodată. Și chiar dacă moare, nu asta-l caracterizează.”

3. Reverii cazone și-n monologul cu țiganul ce a slujit în armata multinațională a împăratului Franț Ioșca: „Știți dumnea-voastră cum ha trăit dințifirăndărul la bătaie, care împărțea menajia la ficiori? Eu eram chiar hăla. M-am făcut ca un purcelandru de 85 de kilograme. Și hașa m-a prins revoluția și spărtoarea bătăii. Haulică, ce rău îmi pare că s-a gătat. Hatunci mi-au rupt ficiorii ștrafurile de la grumaz și am plecat acas.”

4. Deci iar pe strada Tigrului. Mi-amintesc remarca geografului Matias Bél – prin 1720-1730 se vorbea la Timișoara aproape numai românește. În '960, în Fabric, lucrurile erau mai complicate. Să nu uităm că, din 1722, începuseră valurile de colonizări. Gazda noastră, Dorogy-bácsi, avea nevastă nemțoaică.Aceasta fusese măritată înainte cu un român. Vecinul, domnul Popmarc, un bihorean, trăia cu o unguroaică. Și tot așa. Într-o magherniță din fundul curții își ducea existența boemă poetul-prozator Ecovoiu, venit din Regat să cucerească Banatul covârșit de șonci și de osânză.

Dorogy-bácsi, strungar de meserie, ajuns la pensie, nu se considera nici ungur, nici român, deși era din fiecare câte un pic, zicea (conformându-se ideologiei proletariatului!) că-i inter-naționalist. Totuși în tinerețe nu aderase la comunism, ci la social-democrați și nu scăpa nici un prilej fără a le face elogiul. Cât despre ceilalți, se pronunța net: „Comuniștii, băiatule, or fost niște fagabunți, niciun muncitor serios nu-i băga în samă. ”

Avea câteva teorii simple și manii nevinovate. Când ieșea în curte recurgea la o numărătoare menită să învioreze ființele mărunte (prunci, căței, pisici, găini) și să le câștige bunăvoința: „Cip-ceac-cec Havlicek. Cip-ceac-cec. Havlicek.” „Tot ce-i mic îi frumos”, spunea cu convingere. „Dar gongile?” îi aruncam câ-teodată. Rămânea o secundă perplex.

5. La 1718, informarea redactată de Alexander von Kallanek, comisar al Curții Imperiale pentru Banat, îl încondeiază bine pe guvernatorul Timișoarei, contele Florimund de Mercy, ca posesor a 170 de cai, 130 de boi, 132 de servitori, 6 vânători cu 150 de câini, toți întreținuți de provincie. Urme ale turcilor ce au stăpânit până-n 1716. Cearșia – piața cu magazine și cafenele.

6. Fabricul e pe jumătate dărâmat. Ulițele vechi care vin până la blocuri stau gata să se răstoarne. Prin depozitul de lemne, unde vânzoleala nu se oprea nici în timpul nopții, bate vântul. Nici tu cociși, nici tu cumpărători, nici tu drujbiști, nici tu combustibil. În casele pe cale de-a fi demolate au năvălit familii numeroase de țigani. Au rămas pe loc bătrâne ce te privesc din dosul ferestrelor duble între care sunt așezate perne potrivite pentru a bara drumul frigului și al umezelii. Te și miri când mai vezi trecând o fată frumoasă, produs rarisim al acestor ulițe învechite. Acum vine țanțoș un moș cu aspect de babă, impresie sporită de marama ce-i învelește țeasta pe sub căciulă, e mic, pierdut în propriile-i cioturi și doar cizmele de modă veche, lustruite la fix, mai pomenesc despre o bărbăție semeață. O țigăncușă slalomează printre noroaie, purtată miraculos de uriașii papuci de casă ai mă-sii. De sub o poartă ți se oferă semințe de floarea-soarelui învelite în foi scrise de caiet școlar.

7. Carte serioasă se făcea la așa-numitele școli grăni-cerești. Părinții ce refuzau să-și trimită copiii la școală încasau bătaie cu vergile în văzul tuturor sătenilor. La 1868, caporalii Nicolae Pârșlea și Gheorghe Iova, de 18 și, respectiv, 19 ani, absolvenți ai școlii triviale din Pojejena și buni cunoscători ai limbii germane, urmau să fie trimiși la Școala de învățători de gimnastică, pentru a studia sistema de educație fizică Jahn.

8. Prin '60 și ceva ne-am cumpărat cu mari sacrificii un televizor TEMP-6 M, de care eram tare mândri. Jucându-se un meci între F.C. Argeșși o echipă budapestană, domnul Károly și-a cerut permisiunea să-l vadă. Ungurii au jucat, ce-i drept, cam dur, dar eu și S. am amplificat diabolic totul, spunând că așa o sălbăticie și așa o brutalitate sunt greu de egalat. Domnul Károly a îndurat o repriză, fără să zică pâs, aceste reproșuri formulate mai ales pentru urechile lui, apoi dispărut la pauză. Tata ne-a reproșat că l-am făcut să plece. Noi am regretat nu atât faptul că l-am necăjit, ci că nu mai aveam pe cine buzări.

Cam același lucru, dar la nivel de stat, s-a întâmplat duminică. Nicu Vlad a ajuns campion mondial la haltere și organizatorii, în momentul cântării imnului pentru învingător, au pus piesa lui Ceaușescu. Dacă lucrurile nu se întâmplau la Budapesta, totul ar fi trecut drept o mică scăpare. Așa cum blajinul Károly-bácsi a plecat acasă, halterofilul nostru, firesc, s-a dat jos de pe podium.

9. În casa cu etaj din colț a stat un campion național și balcanic din perioada interbelică la lupte greco-romane, Ovidiu Foray. După cum îi arată și numele, era o combinație de olteni cu austrieci, cu… Acest munte de om a terminat-o cu viața la nici 50 de ani.

10. Ady, fiica gazdei, o blondă superbă, a fost măritată de vreo cinci ori. Actualul meu coleg, Iosif, susține că a avut-o de iubită. Cum dracu de nu l-am văzut târcolind niciodată pe acolo. Ady, căreia îi intrase în cap să devină cântăreață de operă, s-a căsătorit la un moment dat cu un austriac, dar cerberii noștri nu i-au dat drumul să plece la bărbat. Atunci a recurs la un truc disperat: a trecut-o în Elveția cu furgonul frigorific un italian. Acolo și-a început Ady a doua viață, însă fără a ajunge în elita teatrului liric.

11. Tocmai când behăiala nostalgică ajunge la culme, dintr-o căsuță din dreptul turbinei năvălesc în stradă două javre galbene. Una mă prinde de pantaloni. Mă răstesc la stăpân. Acesta, un șvab în vârstă (uite că n-au plecat chiar toți!), în-cearcă s-o dreagă: „Dita, chest tu rain!”

12. La Urlați am cunoscut o mătușă a fostei mele neveste. Aceasta a fost măritată cu un podgorean (vințeler) austriac, stabilit între mitici. Pe om îl chema Wagner. Văduvei lui, localnicii i-au zis Vânăroaia.

 

 Articol publicat in revista  „Orizont”, nr. 47/1990

 
 
 


 


 

Categorii de surse memoriale